Motto: "O mare civilizatie nu este cucerita din afara pana ce nu se va distruge singura din interior". (Will Durant)
S-au dus vremurile cand Mel Gibson era un cumintel actor de comedie in seria "Arma mortala". Primul semn l-a dat in "Braveheart", cum ca ar vrea sa fie mai mult decat un pion oarecare in industria hollywoodiana. A venit apoi socul numit "Patimile lui Hristos" si lumea a inceput sa perceapa adevarata fata "intunecata" a regizorului care l-a facut uitat pe actor, cu riscul de a-si pune in cap pe oricine. De fapt, Gibson nu a facut decat sa redea cat mai fidel violentele la care a fost supus Iisus in Saptamana Patimilor - lucru pe care nimeni nu-l mai indraznise ulterior, cand ne obisnuisem cu imaginea imaculata si corecta politic din filmul lui Zefirelli. Ce face Gibson in "Apocalypto" nu mai e deci nou, el continuand doar reteta scandalului/succesului si atingand un apogeu a ceea ce inseamna violenta in cinema. Intre cliseu si inovatie, Apocalipsul in varianta Gibson, da inca o data la iveala furiile care zac latent in acest aparent familist convins, oricum cap de familie respectat. Veti avea parte in ultima sa productie de toate excesele sangeroase posibile, ca intr-un fel de Muzeu al Ororilor in miscare. Jungla Americii Centrale din secolul al XVIlea, devine pretext pentru caricaturizarea agresivitatii junglei contemporane in care traim. Violenta a fost in oricare secol aceeasi, omul nu se schimba, are ceva de fiara in el, si cand se teme, si cand loveste - pare a ne avertiza cinicul Gibson in capodopera sa de cruzime, cel putin pana acum (cu ce ne va mai provoca in continuare?). Nimic nu ne poate schimba latura pervertita, decat poate doar iubirea: pentru ea alearga mayasul Laba de Jaguar, mai bine de doua ore, lovindu-se de toate obstacolele posibile, pentru a-si recupera sotia si fiul. Camera lui Gibson urmareste cu sadica voluptate acest "Run, Lola, Run!", intre relanti si goana in jungla, amestecand seriozitatea filmului de anvergura istorica (urmarind metaforic prabusirea unei civilizatii care s-a autodecimat - pana la sosirea conchistadorilor, ce nu apar decat la sfarsit, ca o cireasa pe tortul sfarsitului unei lumi), cu superficialitatea aparenta, ludica, a filmelor de aventuri cu Tarzan, Mowgli sau a BD-urilor in care erou era Rahan. Laba de Jaguar are ceva din ei si e jucat admirabil de cvasinecunoscutul Rudy Youngblood. De altfel majoritatea actorilor sunt anonimi si neprofesionisti, mai putin negativul Raoul Trujillo pe care-l stim din filme de actiune de serie B. El e dusmanul numarul 1 al tanarului mayas care traieste initial la modul linistit, rousseian, in mijlocul padurii, unde vaneaza alaturi de tatal sau si amici si are si o sotie fericita (Dalia Hernandez), gravida cu al doilea copil (Gibson nu se va abtine si ne va prezenta intr-o alta secventa dura si o nastere subacvatica). Laba de Jaguar isi vede tribul distrus si luat prizonier, parintele ii e ucis sub ochii sai de aghiotantul sefului tribului invadator - personajul cel mai sadic, un posibil alter-ego chiar al regizorului - si este dus ca sclav catre un templu Maya unde trebuie sa fie sacrificat pentru a imblanzi zeii. "Sansa" lui (regizorul tine atat de mult la a doua sansa, la "reabilitare", incat forteaza intriga neverosimila) sta intr-o eclipsa care-i amana executia. Totusi, negustorul de sclavi nu-l vrea liber, ci mort, si urmeaza, dupa scenele horror cu capete taiate care cad ritmic pe treptele unei piramaide, si un joc de-a vanatoarea de oameni - "scapa cine poate". Aici Laba de Jaguar il ucide chiar pe fiul sefului (calaul devine usor victima la Gibson si invers), razbunandu-si astfel cumva si tatal dar trezind furia definitiva a personajului lui Trujilo, care transforma toata urmarirea din a doua parte a filmului intr-o afacere personala, de reglare de conturi. Tanarul fuge inapoi catre satul devastat, unde i-a ascuns in timpul macelului pe sotie si pe fiu, intr-o fantana adanca. Intre o rugaciune, "sa nu ploua" (ca acesia sa nu moara inecati) si ajutorul de la mama-natura - "raul, ramul" - ca sa scape pe rand de urmaritorii sai, pe schema din "10 negri mititei", "Forrest" alearga, alearga in vreme ce noua ne sunt prezentate diverse expieri, ciopartiri, rani cat mai purulente, maruntaie si eviscerari - tot tacamul cosmarului à la Mel Gibson, care are o placere diabolica in a reda inima inca palpitand scoasa din corpul unui om sau animal. La sfarsit, nu stii cine are mai multe probleme psihice, regizorul care reda cu seninatate tot arsenalul de cruzimi, sau spectatorul care le suporta? Oricum, si unii si altii, au probabil nevoie de un psihoterapeut. Filmul e insa spectaculos, credibil in reconstituirea sa (mai ales templul mayas al executiilor) si in suspans, mai putin veridic ca mesaj si cu un happy-end fortat, ca o izbavire dupa atatea monstruozitati - desi super-eroul care scapa treptat de dusmanii sai urmaritori prin diverse metode, nu e deloc un Stallone ori un Schwartzenegger. Cum crede in puterea violentei primare, Gibson crede si in forta salvarii, a sperantei. Dupa ce se joaca inuman, si cu nervi si cu creiere, analizand toate resorturile fricii si ale terorii, merge pe cartea reintregirii familiei greu incercate. E complexul Gibson, ca sa-i spunem asa, controversabil si extremist. O lume primitiva si mitica se prabuseste si pe ruinele ei se va construi o alta a "civilizatilor" spanioli cuceritori. Un om moare in timp ce altul se naste. Mesaje simple, filosofie de viata, in care moartea joaca un rol esential: facerea lumii a avut loc, apud Gibson, pe sange si pe oase. Tradand si tratand partea animalica din om, regizorul revine cumva la spusele lui Remy de Gourmont: noi oamenii, nu suntem altceva decat "more bestiarum".