Mi-e tot mai limpede ca PSD nu poate numi acele „fapte grave care incalca prevederile Constitutiei" (art. 95 al. 1), in temeiul carora se poate cere suspendarea presedintelui. Ele nu exista, pur si simplu.

Inversunarea impotriva dlui Basescu are, mai degraba, explicatii care vin din psihologia inferioara: umori, ranchiuna, enervare, neputinte care explodeaza in exasperari. Felul in care dl Basescu domina scena politica produce eventualilor competitori frustrari imposibil de refulat. In fond, dl Basescu nu are nici o vina ca, dupa iesirea din joc a dlui Iliescu, nu mai are adversari pe masura, toti ceilalti lideri politici facind figura unor pitici anxiosi. Exista insa un repros adus presedintelui Basescu care ar trebui sa preocupe chiar si pe sustinatorii sai onesti. Acela ca omul creeaza conflicte, ca nu se poate exprima ca personalitate decit in confruntari, ca e belicos, ca joaca tare, ca e un solist cu voce puternica incapabila de „pianissimo" si de neintegrat intr-un cor armonios.

De cind conduce Romania, dl Basescu a indus tensiune in cel putin trei dimensiuni esentiale pentru puterea democratica instaurata dupa 2004: intre Domnia sa si primul-ministru, intre PNL si PD in Alianta si, mai nou, intre Domnia sa si Parlament. Asa sustin criticii sai.

Relatia dlui Basescu cu dl Tariceanu s-a deteriorat relativ repede. Nu au trecut multe luni de la instalarea guvernului Tariceanu, fapt politic realizat datorita vointei tari a dlui Basescu, si presedintele a spus public ca regreta numirea liderului liberal in functia de prim-ministru pentru ca acesta a ales sa nu-i fie aliat in proiectul sau de a indeparta influenta malefica a „grupurilor de interese" de decizia politica. Contrar unui punct de vedere cvasiunanim, eu cred ca presedintele s-a purtat foarte corect cu Guvernul. L-a criticat, adesea in tonuri vitriolante, dar nu imi amintesc sa fi spus despre Guvern ceva ce nu avea corespondent in realitate. Dar pina la urma, vorbele sint vorbe. In fapte, dl Basescu nu a impiedicat niciodata buna functionare a Guvernului. Si ar fi trebuit sa o faca cel putin intr-un caz. Faptul ca dl Basescu a semnat decretul de numire a

dlui Radu Stroe ca membru al Cabinetului, desi acesta se afla intr-o incompatibilitate legala clara, detinind si functia de presedinte al unei comisii parlamentare, e o buna dovada ca presedintele a facut chiar mai mult decit trebuia sa faca pentru a-i asigura dlui Tariceanu cadrul de functionare pe care acesta l-a dorit.

In treacat fie spus, aceasta incompatibilitate nu a fost niciodata rezolvata, dl Tariceanu nu a fost deloc deranjat de ea, si doar demisia din Cabinet a dlui Stroe a pus capat unei prelungite stari de nelegalitate.

In Alianta, relatia dintre cele doua partide s-a stricat consecutiv deteriorarii relatiei personale dintre sefii celor doua palate. Dupa razgindirea cu anticipatele din vara lui 2005, dl Tariceanu a mai luat o decizie gresita: a crezut ca e bine sa raspunda dlui Basescu prin trimbite secunde, precum dnii Orban si Hasotti. O tactica nefericita - unii spun ca nu a fost deloc o tactica, ci o expresie a slabiciunii dlui Tariceanu, care nu avea curaj sa iasa la lupta deschisa cu dl Basescu si nu putea nici sa potoleasca vocile antibasesciene din PNL care a dus direct la otravirea relatiei din Alianta. Eu cred ca atit relatia din Alianta, cit si relatia dintre presedinte si premier s-au deteriorat din cauza dlui Tariceanu. Acesta a crezut ca trebuie sa raspunda criticilor dlui Basescu facind o declaratie de emancipare. Acum e limpede, a gresit. Nu doar ca 2005 si 2006 au fost ani nefasti pentru intarcare politica, dar dl Tariceanu nu are ce-i trebuie unuia care vrea sa iasa victorios de sub pulpana dlui Basescu.

Zilele acestea a devenit pregnant cel de-al treilea conflict, cel dintre presedinte si Parlament. Acesta este, de fapt, conflictul cu miza serioasa pentru democratia noastra. Atit presedintele, cit si Parlamentul au legitimitatea democratica maxima. Parlamentul are avantajele sale: este un personaj colectiv care isi poate recompune chipul oricum doreste si nu da socoteala nimanui, in vreme ce presedintele este unul singur si da socoteala Parlamentului. Presedintele are insa avantajul sau. Parlamentul nu este deloc simpatizat de populatie, iar presedintele se bucura de un sprijin popular substantial si constant. Mai exact, Parlamentul are pirghiile, dar presedintele are popularitatea. Daca se ajunge la referendum, atunci Parlamentul va fi opus poporului, ceea ce naste o situatie cu adevarat serioasa, pentru ca Parlamentul exista anume ca sa exprime vocea poporului in treburile publice. Cind colo, e invers: procentul cetatenilor care il vor pe presedinte in functie pina la finele mandatului este egal cu procentul parlamentarilor care il vor pe presedinte debarcat cit se poate de repede. O asemenea tensiune trebuie rezolvata cumva si Constitutia nu spune cum anume. O solutie onorabila ar fi aceea ca Parlamentul sa se considere dizolvat intr-o asemenea situatie, dar Constitutia protejeaza Parlamentul, caci distantarea de popor nu este o situatie de dizolvare a legislativului. Oda simetriei, care se aude peste tot in aceste zile, nu se poate cinta si in acest caz. Daca poporul vrea demiterea presedintelui, acesta se demite, dar daca poporul vrea un alt Parlament, acest lucru nu se poate intimpla.

Parlamentul este cit se poate de respectabil ca institutie, dar are o compozitie si un comportament fara onorabilitate. Oamenii percep latura umana a Parlamentului atunci cind nu au incredere in el. Ei arata neincredere parlamentarilor si nu Parlamentului. Sofismul „Parlamentul este suma parlamentarilor care il compun" e ipocrit. Pina la urma, trebuie sa oprim si aceasta ipocrizie.