Dintre toate personalitatile care apar la televizor, dl Patapievici e singurul care poarta constant papion. Dincolo de motivatiile subiective ale Domniei sale privind codul vestimentar, convingerea mea e ca dl Paptapievici abordeaza papionul si din perspectiva imaginii dumisale publice, ca parte a unei marci, expresie a unei atitudini in care aerul interbelic, nuanta burgheza, vechile radacini ale bunului-gust nu s-au pierdut. E, cred, un refuz „obvios", ca sa nu zic evident, al uniformizarii cravatei si al inregimentarii in tendinta vestimentara a costumului recent. Asadar, old fashion, good fashion! Totusi, paradoxal, ideea de a-ti construi imaginea publica este, sa-mi fie cu iertare, foarte recenta. Ea face parte indiscutabil din noua arta postmoderna a prelucrarii sinelui de catre sine in vederea aruncarii lui in piata, a slefuirii atente in atelierul propriei constiinte a unghiurilor din care estimezi ca vei fi privit si a construirii unei perceptii omogene in media a unui brand personal. Poate ar trebui sa precizez ca nu condamn deloc acest mestesug al edificarii sinelui mediatic, al zidirii intru prezenta publica, ci ma limitez sa observ ca papionul dlui Patapievici este expresia unei contradictii de imagine si, in fond, a uneia de sistem axiologic. Papionul cu pricina e un fel de locomotiva cu aburi scoasa din muzeu si pusa pe sine in scop turistic. Sau ca un vechi ritual pagin transformat in festival folcloric. Dar, n-avem ce-i face! Asta e alt paradox al vietuirii omului recent: nu poate recupera trecutul decit sub forma de traditie, care traditie e un fel de trecut la conserva, buna de vindut cu eticheta: NOU! Cel mai vechi trecut, acum intr-o noua prezentare. Since 1600 (toamna)!