Libertatea religioasa si dusmanii ei (III)

Dupa ce am incercat, in limitele celor doua articole de pana acum, sa aratam contextul ideologic post-comunist romanesc si dupa ce am constatat existenta unui conflict al interpretarilor intre "modelul american" si "modelul european" in materie, sa vedem pe scurt care a fost starea de spirit care a marcat principalele etape ale formularii legislative si ce aduce cu adevarat nou Legea privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor (nr. 489/2006).

Cursa cu obstacole a formularii legislative

Legea Cultelor este probabil una dintre putinele care au necesitat aproape doua decenii de dezbateri, polemici si medieri. Durata aceasta neobisnuita ar fi trebuit sa aiba macar drept efect pozitiv articularea unei tehnici a dialogului intre autoritatile statului si culte, pe de o parte, si intre cultele recunoscute, pe de alta parte. Din pacate, mai nimic de genul acesta nu se vede la orizont. Cu cateva exceptii notabile, mai ales din ultimii ani, cei care au discutat in numele statului cu reprezentantii cultelor nu au reusit sa depaseasca nivelul interesat al dorintei de a puncta politic (si personal) cu teme care, de fapt, nu se preteaza la acest joc de imagine si de influenta. Or, tocmai aceasta tentatie de a trata Legea cultelor drept moneda de schimb este una dintre explicatiile pentru lungul drum parcurs pana acum.

In ceea ce priveste dialogul dintre cultele recunoscute, intre timp 18 la numar, aducerea la aceeasi masa a reprezentantilor acestora nu a declansat din pacate procesul de coagulare a unei minime solidaritati religioase. Ceea ce ar fi putut sa fie expresia unei Romanii crestine intr-o proportie unica printre statele post-comuniste a reusit sa fie doar expresia luptei de interese si de orgolii. Dovada este tocmai faptul ca, in ciuda calitatii de gazda a celei de-a treia intalniri a Bisericilor si confesiunilor crestine ale Europei, in septembrie 2007, la Sibiu, Romania nu are la ora actuala, in afara de asociatia cu caracter social-filantropic AIDROM, nici un forum permanent, institutionalizat ca atare, de dezbatere inter-confesionala si inter-religioasa. Aceasta lipsa, expresie a unei imaturitati ecumenice grave, se vede cel mai bine in momentele de criza cum a fost si cel legat de contestarea prezentei icoanelor in scolile din sistemul public de invatamant.

Procesul de redactare a Legii cultelor a fost sistematic sabotat de acest duh al dezbinarii tradus in accente puse anapoda, cu rea intentie sau din nestiinta. Fie ca a fost vorba despre confuzia anume intretinuta intre formula Biserica de stat si cea de Biserica nationala, intre care este o diferenta la fel de evidenta ca intre o fabrica de stat si una privata, fie ca s-a pus in discutie sistemul european in trepte, (descris in numarul anterior al revistei), fie ca au fost atacate principii precum cel al proportionalitatii numerice, a fost contestat dreptul parintilor de a-si educa odraslele in credinta pe care o doresc sau a fost combatuta ancorarea in textul legal al interdictiei de a face prozelitism sau de a jigni sentimentele religioase, fie ca s-a dorit cu insistenta introducerea, inexacta din punct de vedere al tehnicii legislative, intr-o lege organica a unor probleme foarte concrete precum cea a statutului patrimoniului greco-catolic (dorinta nesatisfacuta, motiv pentru care Biserica Greco-Catolica nu a semnat proiectul inaintat Parlamentului) - mereu au existat motive pe care cultele minoritare le-au invocat cu pasiune pentru a denunta proiectul Legii cultelor, in ansamblu, ca fiind discriminator, neconcordant cu legislatia internationala etc. Cu alte cuvinte, majoritatea reprezentantilor cultelor au jucat dublu. Au schimbat opinia de la un text la altul sau au tacut atunci cand proiectul trebuia aparat de criticile ideologice, nefondate juridic, ale unora sau altora, din tara sau strainatate. Tocmai beneficiarii directi ai textului legislativ au fost si cei mai entuziasti sabotori ai acestuia. In ceea ce o priveste, Biserica Ortodoxa majoritara nu a stiut la randul ei ce strategie sa adopte si nici cum si cu cine sa o aplice. A oscilat intre mentinerea unui status quo imaginar si cu greu a acceptat, de pilda, lipsa de relevanta juridica a unei formule de genul Biserica nationala. O parte a ierarhiei noastre a inteles rapid, asemeni altor lideri religiosi minoritari, foloasele pescuitului in ape tulburi, faptul ca o Lege clara ar impiedica de exemplu finantarile pe criterii subiective, cresterea nejustificata a aparatului administrativ, al numarului Facultatilor de Teologie sau punerea in proprietate in termeni discutabili. In schimb, putini lideri religiosi au vazut in adoptarea unei noi Legi a cultelor sansa stabilirii exegezei corecte a libertatii religioase (impotriva formulelor aleatorii), a colaborarii transparente cu statul (impotriva abuzului), a recastigarii reale a autonomiei (impotriva imixtiunilor) si a revenirii in general la o normalitate a carei absenta a fost mereu acuzata, dar pentru restabilirea careia nimeni nu s-a angajat cu adevarat pana la capat. Vointa politica, pentru a reveni la aceasta, nu a fost in ultimele doua decenii coerenta la capitolul religios. Avand nevoie de capitalul moral si mediatic al cultelor, mai ales al celor istorice si puternice din punct de vedere numeric, clasa politica a exploatat la maxim lipsa de unitate dintre reprezentantii religiosi si a reusit sa transforme proiectul Legii cultelor in potential cadou electoral, promis fiecaruia in parte si tuturor la un loc. „Rezolvarea situatiei" a fost anuntata de mai toate partidele care au intrat pe rand in cursa pentru putere. Cel putin de la ultimele trei alegeri generale incoace, intalnim in programele formatiunilor politice un capitol dedicat vietii religioase, fapt care nu a impiedicat ca diferenta dintre programul si actiunea politica sa fie la fel de mare ca si in alte domenii.

Asa cum am precizat deja, sa nu ne miram insa mai mult decat este cazul.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe