E clar! Politicienilor romani le e frica de plebiscit. Cum altfel s-ar explica interesul lor subit pentru modificarea articolului 10 din Legea referendumului, dar dezinteresul evident pentru referendumul de initiativa populara?

De la inamicii lui Farfuridi incoace, „plebicistul" plictiseste sau inspaiminta. Nu intimplator personajul lui Caragiale se poticnea obsesiv la pasajul cu plebiscitul, deoarece „Cind zicem dar ’64, zicem plebicist, cind zicem plebicist, zicem ’64". Or, ’64 la care se refera Farfuridi inseamna lovitura antiparlamentara a lui Cuza. La cei pe care din ce in ce mai rar ii invocam ca stramosi, la latini, puterea poporului era sa plebisciteze, adica sa treaca legea. Astfel, plebiscitul e o consultare a poporului hotarita de popor (in Roma republicana poporul exercita prin concilium plebis dreptul de cenzura asupra Senatului), pe cind referendumul este o consultare populara propusa de guvernanti. Diferenta e semnificativa, caci cei care au initiativa dau si sensul consultarii. Iar in Romania, dincolo de discursuri, initiativa referandara este interzisa poporului. Doar spectator, mai mult sau mai putin avizat, cetateanul nu poate interveni si regla din proprie vointa jocul politic.

In notiunea moderna de referendum sint amestecate aspectele referandare cu cele plebiscitare. Dar cum in Romania Constitutia interzice referendumul legislativ, instrumentul e lipsit de substanta sa democratica. In locul unei proceduri de vot prin care electorii sint consultati asupra unei chestiuni sau a unui text, care nu trece decit daca a primit aprobarea directa a poporului, a fost simulata avizarea populara fara insa ca aceasta sa implice vreo obligatie pentru parlamentari. In afara referendumului pentru modificarea Constitutiei, nici un altul nu are caracter legislativ. Dar si acesta nu este decit un exercitiu de final, in orice caz nu unul de initiere. In locul unui mecanism al democratiei directe prin care natiunea poate sa intervina direct asupra politicii nationale sau locale, referendumul ramine in Romania doar un subterfugiu prin care se creeaza iluzia legitimitatii. Dar, uneori, poporul se trezeste si reactioneaza. Din acest punct de vedere, referendumul pentru modificarea Constitutiei din 2003 a fost un semnal pe care prea putini l-au inteles. Refuzind preluarea temelor populare in noul text al Constitutiei, partidele au generat un neasteptat exercitiu de nesupunere. Unele s-au adaptat din mers si au devenit rezervate, altele au improvizat, dar nici unele nu au mai reflectat asupra semnificatiei momentului. De teama? Din comoditate? Din calcul?

In aceste conditii, lupta pentru modificarea articolului 10 din Lege referendumului isi releva adevaratul sens: controlul puterii. Totul se reduce la o banala confruntare intre partide si presedinte. Aproape toate regimurile politice in care exista un presedinte, ba chiar si unele monarhii constitutionale, au cunoscut-o in prima etapa a functionarii lor. De cele mai multe ori, batalia se da in primii ani dupa instaurarea regimului, iar sortii variaza in functie de actori. Uneori parlamentele, altfel spus partidele, inving. Alteori presedintele iese intarit. Modul in care se conduce infruntarea nu e lipsit de importanta. Justificarea pozitiilor e fundamentala. Or, in Romania motivul pentru care s-au adoptat, la nivelul Comisiei juridice din Camera Deputatilor, doua modalitati de demitere a presedintelui ramine neclar. Daca teama de Traian Basescu a devenit paralizanta incit sa determine modificarea, cel putin curioasa, a unui articol, inseamna ca viata politica romaneasca e intr-un mare impas.

Demiterea presedintelui nu e o procedura oarecare. Pina in acest moment, doar o singura data, atit in Europa, cit si in America de Nord, procedura de demitere a presedintelui a fost dusa la bun sfirsit. In 2004, Rolandas Paksas, pe atunci presedintele Lituaniei, devenea primul sef de stat din aceasta parte a lumii demis printr-o procedura tip impeachement. In Lituania, desi presedintele este ales prin vot direct, Parlamentul il poate demite. Senzatia de executie politica arbitrara a existat chiar in acest caz, desi Curtea Constitutionala lituaniana retinuse trei capete de acuzare impotriva presedintelui. Or, pentru a preintimpina abuzul sau manipularea, majoritatea necesara demiterii unui sef de stat trebuie sa fie convingatoare. Modul in care a fost ales un presedinte devine secundar. In campania electorala, cind s-a confruntat cu adversarii sai, chiar daca ar fi fost in functie, presedintele era un candidat. Dupa alegerea sa, nu coteaza in cite tururi de scrutin, el devine seful statului. Nu omul, ci statul este protejat atunci cind se cere o majoritate absoluta pentru demiterea presedintelui.