Multi se pling ca UE este un proiect fara mantie spirituala, o federatie de state adunate laolalta doar de un metaproiect economic si ca la un moment dat aceasta viziune bazata strict pe increderea in mecanismele pietei isi va atinge limitele. Birocratia, suprareglementarea si unificarea institutionala vor fortifica trupul Europei, insa sufletul ei va fi la fel de palid. Europenii vor fi prosperi, dar lipsiti de sentimentul apartenentei la un proiect spiritual comun. Desigur, aceasta discutie e „complexa si presupune multe aspecte", dar, inainte de a vorbi despre o substanta spirituala comuna si o vointa politica europeana, cred ca mai importanta e o cunoastere destinsa a micilor diferente. Probabil ca intre popoarele statelor din nucleul de baza care au pus bazele pietei comune aceste diferente sint omologate deja in formule ale convietuirii. Insa pentru ultimii veniti, procesul redescoperirii reciproce e doar la inceput. Nu ma refer aici neaparat la noi si la bulgari, ci si la tarile din fostul „grup de la Visegrad". Avem nevoie de o minima perceptie a celuilalt, mai ales daca el e polonez, bulgar, ceh sau slovac. Cu ani buni in urma, litoralul romanesc era invadat de frati est-europeni. Est-germanii cu Wartburg-uri si Trabante, polonezi cu celebrul lor Polski Fiat, cehii cu mindrele lor Skoda 120 L. Exista o perceptie, chiar si sumara, despre ce e acela un ceh sau un polonez. In siajul acestor idei ma uit cu o placere speciala la seria de reportaje ale Irinei Pacurariu, „Un european ca mine", de pe TVR 1. Sa aduci pe ecranul romanului un ceh, un polonez, un englez e pina la urma echivalent cu asumarea unei misiuni de re-cunoastere intre popoare.