Eugen Simion nu apartine elitei culturale romanesti.
I-ar fi trebuit lavaliera si nu are. Daca ar avea, nu ar sti sa-i faca un nod cat de cat telegenic, pentru ca la Paris si-a pierdut timpul invatand altceva.
Nu a lansat chemari catre netrebnici, fiindca mai credea in cei care ar fi putut sa o faca.
Nu scuipa dispret pe crestetele romanilor pentru a-si contrasta superioritatea.
E obisnuit cu sprinteneala ideilor grele, incat tampla nu-i cade in propteaua degetului aratator si de acolo mai jos, cu deget cu tot, in fotografia ieftina si burlesca a ganditorului providential pentru neam si omenire.
NODEX consemneaza: "Elita. Grup de oameni privilegiati, care au pretentii de superioritate". Din DEX vine un plus de lamurire semantica: "Pretentie. Revendicare a unui drept; drept pe care si-l revendica cineva. 2. Convingere (nejustificata) pe care o are cineva despre meritele sale si cerinta ca aceasta convingere sa fie impartasita si de ceilalti; (la pl.), aere de superioritate, ifose. ? Intentie, dorinta, nazuinta ambitioasa."
Pentru toate acestea - si alte grave necalitati - Eugen Simion nu are ce cauta in elita de televizor, la emisiunile culturale cu bigudiuri, fraze oraculare, filozofari de pansion si venturianisme bune pentru suetele demoazelice.
Pe deasupra, Eugen Simion ma infurie a nu stiu cata oara in ultimii ani, rapindu-mi sansa de a ma lasa patruns de un tainic fior intelectual trecut prin sticla cu imagini miscatoare, tocmai cand observ ca doi tradati in dragoste dialogheaza mai altfel, adica mai civilizat, ca intr-un schimb gratios de retete gastronomice.
Nu apuc sa-mi consum revelatia si sa ma bucur ca de acum voi putea face fata unei conversatii cu frizerita fascinata de elite, care din cand in cand imi uniformizeaza podoaba capilara, politicos dezamagita ca nu mi-o poate aranja, dupa moda zilei, si pe cea launtrica.
Tanarul Eugen Ionescu* ma smulge din vraja reveriilor intelectuale televizate, care trec si se uita repede, pentru a ma da captiv, pentru multa vreme, in lumea intamplarilor memorabile.
________________________
*Eugen Simion, Tanarul Eugen Ionescu, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Bucuresti, 2006
Aleg, dintre insemnarile mele din captivitate, una care ma situeaza mai bine in spatiul unor anume observatii "tematice". "Imi place", spune Eugen Simion despre tanarul Ionescu, "chiar si atunci cand ma exaspereaza (ca in reflectiile lui despre culturile inferioare, printre care plaseaza, se intelege, si cultura romana)".
Afirmatia are, desigur, in primul rand valoarea unei optiuni si a unui efect estetic, pe care criticul le exprima in cuvenita simplitate a cuvintelor, fara dezvoltari didacticiste de prisos.
Ceva din continutul ei nerostit cheama insa in chip deosebit luarea aminte. Eugen Simion nu este, se stie, un iubitor al ideilor care circula cu prea mare lejeritate mondena, iar atitudinea dispretuitoare fata de cultura romana nu-i este deloc draga.
Din acest punct de vedere, textele ionesciene, in destule pagini ale lor, nu-i pot fi convenabile. Modul cultural negator al unuia dintre cei mai violenti razvratiti ai timpului interbelic a contrariat si contrariaza in general. Cu atat mai mult poate sa se simta agresat ("exasperat" in varianta imblanzita din enuntul citat) un spirit care are in chestiune alte credinte, construite cu argumentele echilibrului si ale gratitudinii.
Isi contrazice Eugen Simion convingerile? Imi raspund, fara vreo urma de indoiala, negativ. Fara a ramane indiferent la ideile lui Eugen Ionescu, unele insuportabil persecutoare, criticul se impaca estetic cu scriitorul lui Nu. E destula exemplaritate in aceasta atitudine, la care indemna, de altfel, si vorba lovinesciana: resemnarea in fata adevarului estetic.
Gasesc insa aici si alt inteles cu care cartea lui Eugen Simion provoaca resursele reflexive ale cititorului, lasandu-i acestuia intreaga libertatea de a-l afla si a-l formula. Ma indreptateste un alt enunt pe care il extrag din eseu: "Desi spune lucruri usturatoare si ataca, uneori cu mare cruzime si in chip evident injust, pe marii scriitori, nu coboara limbajul negatiei in vulgaritate, cum fac de regula gazetarii culturali si pamfletarii de serviciu din sfera literaturii".
Cititorului Andrei Grigor i se pare a gasi aici punctul de plecare al unor observatii. Intelectualul roman nu prea a invatat ca in spatiul cultural negatia nu este totuna cu injuria, ca negarea nu se insoteste neaparat cu dispretul, iar acesta nu are vreo legatura cu creatia.
Evidentierea propriei valori prin injosirea mediului cultural de apartenenta imi pare de tot suspecta si, in orice caz, neconvingatoare. Cineva spune ca romanii sunt "un popor de cartite", altcuiva desenul radiografic al inimii romanesti ii pare un cu... vant pe care, neputand gusta elegiile elitarde, nu am dreptul sa-l rostesc.
O fi asa, dar iata ca o cartita a devenit vorbitoare si macar inima unui roman are conturul cu... vantului genial. Daca n-au sesizat capcana propriilor generalizari, inteleg nefericirea jubilativa a celor care-si simt inteligenta stramtorata in spatiul mioritic intr-un singur chip: miracolul aparitiei lor intr-o cultura primitiva care nu-i anunta. De aici pana la universalitate nu e decat un pas. Cum mai exista si cartite snoabe, reteta succesului este eficienta.
Scrisul lui Eugen Ionescu (sau al lui Emil Cioran) e, in primul rand, un model de creatie si niciodata o moda.
Eugen Ionescu se vaita cu bucuria revelatiei
"Eu gandesc (...) ca Eugene Ionesco datoreaza ceva literaturii romane (formatia sa intelectuala si un model literar: I.L. Caragiale)" spune intr-un loc Eugen Simion. O afirmatie care, fara a fi ostentativ repetata in forme tari, razbate din tot demersul sau investigativ. El cauta un Eugen Ionescu tanar, format in cultura romana, unde se si exprima intai si de unde pleaca, precum Tzara sau Brancusi, in universalitate.
Misiunea pe care si-o asuma criticul nu este, fireste, usoara. In afara pornirii de a nega orice a scriitorului pornit sa nege orice, alta urzeala nu se lasa banuita. Cum sa intelegi acest scriitor care pare a "spune mereu adevarul, chiar si atunci cand se contrazice"?!
Eugen Simion propune o poetica a comprehensiunii migaloase, caci convingerea lui este ca substanta unei spiritualitati, specificul ei, nu pot fi lamurite in cateva fraze "vesele": "incerc sa inteleg acest scriitor care are curajul de a sta impotriva curentului general".
Actul intelegerii inseamna o ampla (de fapt, completa) si atenta cercetare a textelor care vorbesc, direct sau indirect, despre tineretea romaneasca a francezului Eugene Ionesco: de la marturisirile de maturitate (Journal en miettes, Présent passé passé présent sau Découvertes) la versurile elegiace "pentru fiinte mici", de la "Cantareata cheala" la varianta textuala prima, "Englezeste fara profesor" (cu o subtila analiza comparativa). Evident, nu poate lipsi din aceasta investigatie celebrul si contrariantul "Nu".
Pentru Eugen Ionescu "constata criticul" "literatura incepe cu memorialistica". intreaga existenta a scriitorului sta sub semnul unei acute nevoi de confesiune. Confesorul matur se dovedeste mai totdeauna inapt de a-si pune trecutul intr-o naratiune coerenta, cronologia e o axa de care se tine la distanta, deliberat sau natural.
Poate fi aici o strategie, din moment ce, observa Eugen Simion, "naratorul rastoarna sistematic premisele autorului". Observatie de finete, care scoate intr-o lumina puternica si surprinzatoare o caracteristica esentiala a textelor biografice ale scriitorului: spectacolul confesiunii. Un spectacol pe care criticul il admira cu demnitate, dar fara a-si cenzura incantarea de a descoperi verva discursului confesiv, prospetimea, optimismul cu care se trezeste mereu in aceeasi "prima dimineata a nenorocirii sale". E de ajuns o simpla propozitie, subtil oximoronica, si analiza isi da convingator la iveala rezultatele: Eugen Ionescu se vaita cu bucuria revelatiei. Nu e doar un enunt frumos (si in orice caz nu sunt deloc putine cele care ii seamana in cuprinsul eseului): este, poate, chiar structura secreta a constructiei discursului confesiv ionescian.
Unghiul in care se situeaza criticul imi pare cel mai potrivit: marturia documentara a acestor texte biografice trece intr-o valoare secunda. Lucrurile nu puteau sta altfel la un scriitor care se marturiseste prin adevaruri ce se contrazic deseori si pentru care negatia pare mai putin importanta decat spectacolul negatiei.
Este, fara indoiala, nevoie de multa minutie si pasiune in studiul subteranelor textuale ionesciene pentru a identifica elementele de coerenta si, mai ales, figura spiritului creator. Eugen Simion stie, cred, mai bine decat oricine ca in spatele perdelelor fictionale din toate genurile biograficului se afla chipul spiritual al scriitorului, oricat de bine s-ar ascunde sub strategiile discursului.
Mai greu de dibuit, Eugen Ionescu nu face exceptie. Criticul ii afla temele, fie sub travestiuri ludice, fie lasate sa se exprime liber in cutremuratoare fragmente elegiace: spaima de moarte in primul rand, dar alaturi de ea, la fel de prezente, copilaria si lumina asociate intr-o intensa "simbolistica a solutiei". In paginile confesive, constata criticul, scriitorul isi traieste temele. As adauga ca si le traieste in propria si inconfundabila-i regie.
Eugen Simion descopera imensul tragism din cofesiuni. Ironicul e tragic, iar placerea spectacolului de a povesti nenorociri primeste un sens: acela de a face astfel "istoria/existenta suportabila".
Nu stiu cat a ezitat criticul inainte de a trece la investigarea dimensiunii confesive intr-o carte care, formal, nu apartine genurilor biograficului. Marturisesc ca am suspectat oarece temeritate in acest demers. Suspiciunile nu mi s-au confirmat, eseurile critice din "NU" pot fi citite si astfel. Poate mai degraba astfel.
"Nu", jurnalul unei crize spirituale si morale
La urma urmei, scriitorul este prezent masiv in paginile sale critice, si nu doar sau nu in primul rand ca fiinta umorala. El face "ego-critica". Angoasele, greata existentiala se exprima in voie si aici. Ca si spaima de moarte. Eugen Simion considera "NU" un jurnal existentialist si metafizic: "Inainte de a fi un jurnal de idei, Nu este jurnalul unei crize spirituale si morale. Este latura, dupa parerea mea, cea mai profunda a cartii". La capatul demonstratiei sale, ma descopar partas la aceasta idee, la care criticul ajunge tinandu-se departe de accente teziste, cu o sprinteneala, un firesc si un farmec aparte al discursului. Ideea se impune: Eugen Ionescu scrie critica (este, in definitie proprie, "scriitor de critica") mereu bantuit de problemele ultime.
Si, cum se intampla destul de rar, odata incheiate cartile mari nu inceteaza sa genereze idei. Ma gandesc, de pilda, ca gusturile estetice paradoxale ale lui Eugen Ionescu isi pot gasi, de aici pornind, o explicatie. Cum sa-i intelegi altfel admiratia pentru versurile schioape ale unui Victor Stroe, parca, si inversunarea nimicitoare contra poeziei argheziene? Nu cred ca o rea situare estetica il conduce la aceasta patima demolatoare, ci revelatia existentiala a psalmistului, teama de necunoscut, de dincolo, de moarte. Chiar Eugen Ionescu spune ca in tot ce scrie se cauta si se marturiseste pe sine. In poezia argheziana isi vede, probabil, ca intr-o oglida, spaimele.
Si inca: portretistul tanarului Eugen Ionescu evidentiaza urmatorul enunt al "scriitorului de critica": "Operele mari lasa critica inmarmurita sau o revolta" (sn). Pacat ca nu l-a folosit drept cheie tocmai buna de descuiat usa din partea cealalta, in timp ce te afli aici! Revolta nestinsa contra liricii argheziene poate fi gandita si din acest unghi. La fel si inmarmurirea, din moment ce Octav Sulutiu noteaza in jurnalul sau ca la vederea poetului viitorul dramaturg a ramas mut.
Portretul scriitorului la tinerete
In multe, foarte multe locuri ale eseului, criticul deschide perspective si lanseaza provocari eventualilor ionescologi. De pilda, excelent analizata ca motiv existential, literar si politic, oroarea de tata a lui Eugen Ionescu e transferata in oroarea fata de tara (a tatalui in izmene) si de spatiul balcanic. Chiar daca suspecteaza de o deliberata scenarizare psihanalitica secventele confesive dominate de statura tatalui, ideea e seducatoare, iar semnificatiile prolifereaza. La urma urmei si apelul consecvent la un anumit tip de scenariu poate fi psihanalizat.
In sfarsit, din scenariul reconstitutiv nu lipseste portretul scriitorului la tinerete, asa cum se alcatuieste el din confesiunile celor care l-au stiut, fiindu-i in preajma, pe durata existentiala romaneasca: Arsavir Acterian, Octav Sulutiu, Jeni Acterian, Mihail Sebastian. Imaginea recompusa iese - cum altfel? - usor miscata, cu trasaturi contradictorii care aluneca unele in celelalte. E locul confirmarilor totale. Eugen Ionescu isi confirma natura umana si creatoare (de fapt uman-creatoare), diaristii personalitatile distincte, iar criticul premisele si vocatia.
As putea sa spun simplu ca eseul lui Eugen Simion este, in expresie la fel de puternica, o carte de critica, dar si una de idei iar, prin relaxarea limitelor dintre genuri, un roman existentialist. Scenariul si discursul critic simionian stau, de multa vreme, de altfel, sub semnul artisticitatii.
Nu stiu vreun al critic roman postbelic caruia sa-i poti recunoaste fraza (sprintena, esentiala, dar si calda) si din ale carui texte sa razbata o emotie atat de puternica in discretia ei.
In aceasta dimensiune, eseul despre Tanarul Eugen Ionescu imi pare ca este, cu o ciudata si incitanta masura, si un text confesiv. Pasiunea criticului pentru genul diaristic si memorialistic s-a inaltat pe soclu prin "Fictiunea jurnalului intim", carte - din cate stiu - unicat in bibliografia genului. E posibil ca, staruind indelung asupra lui, obiectul de studiu sa-l fi contaminat si sa-l someze la compensatii. Nu poti scotoci in existentele altora fara sa spui nimic despre tine.
Simt, insa, in aceasta pasiune si o nevoie a criticului de a se confesa. O intensa cerinta a spiritului, mereu amanata, uneori reprimata, adesea travestita, niciodata satisfacuta in integralitatea ei. Oricare ar fi formele si strategiile amanarii sau ale parcimoniei confesive, cand se da la iveala pe sine criticul scrie pagini fermecatoare, deschizand pentru o clipa pivnitele eului profund.
Chiar in acest eseu, constructia exegetica este simetrizata de doua fragmente in care, cu mai mare evidenta, cartea isi cuprinde autorul. La inceput, o savuroasa naratiune, alerta si tensionata, in care scriitorul se arata persecutat de temele sale. In final, pagini din Jurnalul parizian care, in jurul episoadelor Eugene Ionesco, destainuie o experienta cognitiva, intelectuala, afectiva - umana in totul ei.
Eugen Simion are, fara indoiala, o eleganta pudoare a confesiunii. El se confeseaza cel mai adesea prin adeziune sau calma si echilibrata distantare. Totdeauna, chiar distantat si exasperat de ideile cu care se dueleaza, adera la frumusetea creatiei autentice.
Carturarul roman are, ma gandesc, vocatia spovedaniei invinse, victimiste, scarbite. Mi se pare ca Eugen Simion iese din model, dar nu se grabeste sa o marturiseasca. Modelul e prea puternic, vine din vechimea romantismului, s-a adaugat la o reteta a succesului public si a creat o prejudecata: a profunzimii obligatoriu insotite cu dezamagirea si greata existentiala. Confesiunea criticului, atata cat este, indirecta cel mai des, vorbeste mai degraba de jubilatia de a trai, chiar si in angoasa. O gaseste intreaga in literatura, spatiu al paradoxurilor si al extravagantelor acceptabile cand se constituie in creatie.
Exista, sunt convins, si aici un vector al exemplaritatii.