Cam asa ar suna - si suna - marele repros ce i se aduce lui Cristi Puiu, inclusiv in ultimul comunicat UARF: pe el, ziaristii il iubesc, pe Nicolaescu, il urasc. Motiv pentru care poate e cazul sa si explicam de ce e regizorul "...domnului Lazarescu" un soi de revelatie jurnalistica.
Intr-un mediu cultural in care artistii seamana cu inginerii (care, la randu-le, seamana cu cainii) - au priviri inteligente, dar nu se pot exprima (in afara propriei creatii) -, Puiu e un om cu discurs articulat, umor si taria opiniilor. Nu stie doar sa faca lucruri din imagini, ci si din vorbe, iar de asta, de forta de intrupare a ideii, oricare va fi fiind ea, in cuvinte, duce Romania o mare lipsa. Argumentele, la noi, nu trec de obicei de nivelul maraitului de atacuri la persoana (din specia "da' matale cine esti sa comentezi?") si al psihanalizei la coada cainelui. in acest context monosilabic - in dialog si creatie -, ceea ce aduce Cristi Puiu, in filme ca si in luarile lui de pozitie, e placerea (fie ea si in fluviu) de a spune povesti. In acest pragmatism golit de sentimentul sublimului, in care inoata presa, Puiu le da celor care-l asculta, ca si celor care-i vad filmele, sansa unica de a se lasa fermecati. De a fi convinsi prin puterea seductiei. si, chiar daca ar putea fi, prea bine, vorba de marketing, talente actoricesti sau manipulare, substraturile speculative nici nu prea conteaza: daca e o strategie atat de usor de dobandit, cum se face ca singurul care detine tehnica e Puiu?
Mai mult, la fel ca, de pilda, un predecesor al sau, pre numele lui Lucian Pintilie (si extrem de putini alti artisti contemporani, Dan Perjovschi fiind printre acestia), Puiu are capacitatea - filtrata prin articularea de discurs de care vorbeam - de a lansa teme de dezbatere, de a pune degetul pe (sau de a arata cu degetul spre) punctele fierbinti ale vietii nu neaparat artistice a Romaniei cotidiene. Cam asta era, in vremuri mai pasuitoare, rolul bufonului: sub scuza scufiei de nebun, a spune adevarul imparatului cu fundul gol; intre timp, cum bufonilor nu mai vrea nimeni sa le dea de mancare ca sa auda lucruri neplacute, au ramas artistii sa trancane, sub scuza boemiei, despre adevarurile tarii noastre cea de sub faldurile "Mioritei". Nu ca Puiu ar fi vreun sfant care vrea sa mantuiasca (ori sa mantuie cu) Romania. Insa in fata discursului sau, chit ca e implicat (de cele mai multe ori) sau nu, a te apara cu triste comunicate de presa institutionale despre "asa am vrut noi sa fie legea" si "eu am vandut mai multe bilete", e o strategie sortita esecului, fata cu o presa in disperata cautare de poveste. Pana si Rumsfeld stia asta, ca sa castigi o batalie de imagine, trebuie sa vii cu o poveste buna...
Ca, oricum vor fi stand lucrurile cu articularea proiectului de scenariu, pe orice va fi pus mana Puiu in materie de film (si asta nu inseamna doar productia de debut), a ramas ca memorabil in istoria recenta a cinematografului romanesc, ma indoiesc sa poata nega cineva. Iar faptul de a fi facut cel mai bun, emotionant si frisonant film din viata lui Sergiu Nicolaescu et co. Ii da lui Cristi Puiu dreptul de a fi rasfatat de presa cel putin zece ani de acum incolo, daca nu chiar toata viata. Asta, intr-o societate nu a democratiei populare, ci a meritocratiei artistice.