Imi plac filmele politiste si thrillerele facute la kilogram. Creierul meu se odihneste cel mai bine pe astfel de productii si bucuria aia facila de a te lasa purtat de o intriga previzibila mi se pare una dintre cele mai indicate terapii antistres din zilele astea aglomerate ale postmodernitatii noastre. In general, le prefer pe-alea englezesti, dar daca nu se poate, ma bucur la fel de mult si de cele americane. In pauzele publicitare ma gindesc la tot felul de prostii legate de industria acestui gen de productii

si-mi dau seama ca, peste ani, istoria mentalitatilor, a moravurilor, a perceptiilor publice asupra institutiilor se va reconstrui si cu ajutorul lor. In timp, am ajuns la tot felul de concluzii, am experimentat dileme si m-am ris in sinea mea interioara de tot soiul de invataminte extrase din aceste filme. De exemplu, relatia dintre politist si FBI-ist din filmele americane. Ati observat, fireste, ca e una legendara, tratata de regula in termeni Tom&Jerry-eni si ca, in general, agentul trece drept un timpit arogant, care o incaseaza pina la urma din partea politaiului istet si cu capul plin de haiducii. FBI-stul in costum e un papagal al statului, in timp ce comisarul e un stilp al comunitatii. La englezi insa, rolurile sint pe undeva inversate. Politaiul britanic e un fel de scaun de birou flegmatic si indolent, care te invita plictisit sa completezi formulare, comparativ cu agentul M5, care e o combinatie de lord si Sherlock Holmes. La francezi sint alte nuante, la noi sint Garcea si securistul. Mi s-ar parea foarte interesant un studiu despre imaginea relatiei dintre politaiul local si agentul federal in productia cinematografica din tarile europene.