„Little Miss Sunshine" („Fiecare se crede normal") e acel gen de film american independent caruia ii ies incasari pe masura unui blockbuster.

Ghinionul acestui lungmetraj pe teritoriul romanesc este ca, in calitate de premiera, se afla in competitie cu „Apocalypto", faimos pentru un succes timpuriu la box-office, dar care nu s-a sustinut pentru mult timp, si cu „Dincolo de trecut", o pelicula doldora de staruri. Si totusi, avind in vedere evolutia de pina acum a lui „Fiecare se crede normal", lungmetrajul isi gaseste o nisa pentru ca apoi sa aglomereze in ea din ce in ce mai multi spectatori.

Disfunctional e „de bine"

Pelicula, regizata de Jonathan Dayton si de Valerie Faris, un cuplu de cineasti cu experienta in documentare, reclame si videoclipuri, plus scrisa de un debutant, Michael Arndt, e un road movie pe fondul caruia se desfasoara saga unei familii disfunctionale. Tatal (Greg Kinnear) e un „orator" motivational care tinjeste dupa succes, dar nu-l detine niciodata, bunicul (Alan Arkin) a fost dat afara de la casa de batrini pentru obiceiul de a se droga, unchiul (Steve Carell) e gay, profesor universitar, somer si se recupereaza in urma unei legaturi amoroase ratate si a unei incercari de sinucidere.

Fiul familiei (Paul Dano) nu vorbeste deoarece a facut un juramint de tacere pina cind va deveni pilot, iar mezina, Olive (Abigail Breslin), e obsedata de concursuri de frumusete. In incercarea de a o satisface, mama, Sheryl (Toni Collette), inghesuie toata familia intr-un microbuz cu probleme si pornesc catre California, pentru ca Olive sa participe la competitia „Little Miss Sunshine". Din toata trupa, Sheryl e singura cu inclinatii catre normalitate si cu un „simt al familiei" parca desprins din sitcomuri.

Microbuzul ca metafora

Ca si „Eu, tu si toti cei pe care-i stim", un alt film independent american (mult mai inovativ insa decit acesta), „Fiecare se crede normal" mizeaza totul pe scenariu, nu pe un stil vizual care sa il singularizeze. Microbuzul, la care trebuie sa impinga cu totii, devine o metafora a unitatii familiei, ca si, mai tirziu, scena concursului. Calatoria, care ii rezerva fiecaruia o trauma - chiar letala, pentru unul dintre membrii familiei -, nu culmineaza administrindu-i una singurului personaj care ramasese fara. Cind vine vorba de climax, pelicula refuza sa isi asume premisa pina la capat, preferind sa ramina pe margine, o procedura mai „sigura", rezultind in a multumi pe toata lumea cu ajutorul unei experiente cathartice colective, pe gustul si intelesul intregii familii (protagoniste si eventual spectatoare). Nici absurdul, si nici umorul negru nu sint duse prea departe, ultimului rezervindu-i-se o plasa de siguranta melancolica, nici concursurile de frumusete infantila, in pofida grotescului lor evident, nu sint condamnate pina la capat, iar aluziile la Proust si Nietzsche n-ar trebui sa puna in dificultate pe cineva care n-a auzit de acesti doi scriitori.

In sinul criticii, „Fiecare se crede normal" a restirnit polemica film de arta versus film de consum. Iar concluzia a fost ca, daca primul are menirea de a te pune pe ginduri, iar al doilea, pe cea de a te satisface si chiar de a te binedispune, lungmetrajul de fata, in pofida ingredientelor neortodoxe, se incadreaza in categoria nr. 2.

Poantele din umbra

Or, de data aceasta, verdictul criticii pare sa fi coincis cu acela al reprezentantilor de la Fox Searchlight. Care, de cum au vazut ce furori a facut „Fiecare se crede normal" dupa confruntarea cu publicul de la Sundance, au semnat un contract pentru a-l distribui global. Motivele sint destule, pe lista lor figurind „Nunta ŕ la grec" si „Napoleon Dynamite", ambele independente, dar cu incasari extrem de consistente. La aceeasi categorie intra si „Garden State", care mai are ceva in comun cu „Fiecare se crede normal", dar si cu „Borat" - ratingul R, insemnind ca nu poate fi vazut de cei cu virste sub 17 ani decit daca acestia sint insotiti de un parinte sau de un tutore adult. Hollywoodul considera, pina la „Borat", acest rating drept sarutul mortii, demonstrat fiind ca o pelicula clasata PG sau PG 13 (adica parintii au ceva de zis in privinta vizionarii) e de patru ori mai profitabila decit una R. Insa Fox a mizat pe inversarea acestui trend, dar si pe importanta valorilor familiste, si a cistigat. Pina la ora actuala, „Fiecare se crede normal" si-a inzecit la incasari bugetul de opt milioane de dolari si nu pare ca se va opri la atit.

Ploua cu distinctii Pe 15 ianuarie, cind are loc decernarea Globurilor de Aur, „Fiecare se crede normal" are sanse sa dobindeasca doua trofee: acela pentru Cea mai buna comedie sau musical, plus cel pentru Cea mai buna interpretare feminina de la aceeasi categorie, posibila destinatara fiind Toni Collette. Filmul are si o nominalizare la Grammy pentru coloana sonora. Nici de la festivalurile de pe vechiul continent filmul n-a plecat cu mina goala, obtinind Premiul publicului la Stockholm, San Sebastian si Deauville. La „Independent Spirit Awards", „Fiecare se crede normal" beneficiaza de nu mai putin de cinci nominalizari, la care se mai adauga vreo duzina de premii din partea unor asociatii de critici si actori din SUA.