Am incheiat, candva, o carte cu aceasta rugaminte: „Doamne, apara-ma de mine insumi". Azi, as dezvolta-o: „Doamne, apara-ne de noi insine".

Ne-am invatat, se pare, cu ideea ca bascalia face parte naturala din viata noastra si din destinul national. Nici, macar, nu ne mai ferim s-o recunoastem. Ba, chiar, bascalia e folosita ca forma de atac. Te trezesti persiflat, daca n-o apreciezi, ca n-ai pic de umor, ceea ce, in Romania, reprezinta un pacat capital. Eu care am doar defectele ardelenilor, nu si calitatile lor, am simtit, de altfel, pe pielea mea ce inseamna sa nu fii in stare sa spui, ca lumea, un banc ori sa faci haz de necaz.

Dar n-as vrea sa fiu inteles gresit. Desi nu ador bascalia, nu tin s-o denigrez.

Mi-ar fi placut si mie sa pot spune nimicuri interesante cu farmecul risipit de unii compatrioti „la o bere" sau pe la diverse taclale. In plus, cred sincer ca, pana la un punct, zeflemeaua e, ca si disperarea, o forma de vitalitate. Ea a fost, si mai este, o supapa. De aceea nici nu m-am grabit sa dau un sens exclusiv negativ afirmatiei lui Paul Morand ca Romania e un pamant tragic unde totul sfarseste in comic. Defularea prin zeflemea a avut (si are) si efecte salutare.

Din pacate, insa, tot ea a favorizat si transformarea „catastrofelor" in „fleacuri". Altfel spus, a favorizat incapacitatea de a lua ceva in serios. Si ce se poate invata, oare, pe o golgota devenita talcioc? Poate n-ar strica sa ne amintim de „rezistenta prin bancuri" din timpul comunismului pentru a accepta ca, din supapa, bascalia devine foarte usor placere a deriziunii, cu rol sedativ; drumul spre tendinta de a bagateliza si suferinta fiind astfel deschis.

Presupun ca nu vom renunta niciodata la bascalie. Si, poate, nici n-ar fi de dorit sa devenim un popor plicticos, pierzandu-ne cu totul hazul nostru oriental. La urma urmei, problema pe care incerc s-o pun in acest articol nu e bascalia. Problema care ma preocupa este incapacitatea de a lua in serios ceea ce trebuie luat in serios.

Or, aici se impun niste intrebari. E bascalia, oare, forma cea mai rea a superficialitatii? Nu cumva modul nostru de a ne exprima satisfactiile in stilul in care s-a desfasurat, recent, „revelionul integrarii" e si mai deplorabil, deoarece nici scuzele bascaliei nu le are?

Sigur, momentul aderarii la Uniunea Europeana se cuvenea sa fie celebrat. Dar fara sa ne dam in stamba! Si fara dovezi suplimentare ca avem un presedinte manelist (pentru a nu spune clovn national). Acest moment merita si focuri de artificii. Si, daca asta place, si dansuri din buric. Dar merita, cred eu, si altceva decat o emfaza de prost-gust si vorbe goale. Merita o minima intelegere a cauzelor care ne-au adus in situatia de mahala sordida a Europei, precum si a exigentelor obligatorii, pe care va trebui sa le respectam daca vrem sa nu mai fim socotiti, cu grimase europene, o tara de „second hand". Oare nu era datoria oficialilor nostri sa ne atraga atentia asupra acestor lucruri? Or, grija lui Traian Basescu, ajutat de primarul Videanu, dar si de ministrul de Externe, a fost sa-si faca „numarul populist propriu" in Piata Universitatii. Rezultatul? „Noaptea integrarii" ne-a mai dovedit o data ca avem dificultati sa luam ceva in serios. In loc sa fie solemna, solidara si decenta, intrarea noastra in UE s-a transformat intr-un soi de galagie-kitsch. Baliverne despre „noi si Europa" sau „Europa si noi" au inundat televiziunile, amestecate cu divorturile si impacarile lui Prigoana si cu „tele-novela" stupida, din afara bunului-simt, in care e distribuit cuplul Columbeanu.

Sa fie de rau augur acest prim pas in Europa? Nu stiu. Continui sa sper ca exista in Romania si inteligente capabile sa impiedice ca „viitorul" sa semene cu „prezentul".

Cu ani in urma, credeam ca raul cel mai mare care ni s-ar putea intampla ar fi sa devenim „europeni de nicaieri". Ziceam atunci ca orice european adevarat trebuie sa fie un european „de undeva". Din Germania, din Franta, din Spania sau din Romania. Azi, nu m-as mai opri la acest rationament. In definitiv, un „european de nicaieri" are, totusi, o identitate. Aceea de „european". Primejdia cea mai mare, as zice azi, ar fi sa devenim „romani de nicaieri".

Ce inteleg prin „romani de nicaieri"? Inteleg niste persoane care, in loc de „o patrie", au doar niste triste „specialitati" care dau fiori tarilor apusene si alimenteaza „cronica neagra" a ziarelor. „Romanii de nicaieri" nu-si folosesc inteligenta nativa pentru a asigura progresul lor si al tarii lor (precum si al Europei), ci pentru a speria politiile vestice. „Sperietura" prin care ii determina pe europeni sa dispretuiasca tara de unde vin acesti „romani de nicaieri" si sa se fereasca de ea. Poate, chiar regretand ca au primit-o in Uniunea Europeana.

Dar de ce i-am judeca numai pe „romanii de nicaieri"? In ultima analiza, ei sunt produsul unei false istorii la baza careia vom da de cunoscutul amestec de cinism, de prostie, de nesimtire si de impostura al panglicarilor care au confiscat si „democratia" si „europenismul".