Vocatia lui Gelu Negrea este eseul critic, iar lumea lui Caragiale, cel putin pana acum, a reprezentat o fascinatie convertita in doua carti demne de retinut: "Anti-Caragiale" si "Dictionarul subiectiv al personajelor lui Caragiale"(vol.I). Cine le-a citit a trait prin lectura lor un alt chip al acestui imens teatru care este opera lui Caragiale. Ocolind multe din asertiunile consacrate si inradacinate in constiinta culturala romaneasca, Gelu Negrea descopera noi forme de abordare a personajelor, a lumii caragialesti, in totalitatea ei, amanuntind-o irezistibil si imperios ca pe o (re)descoperire, consolandu-se sau traind imperfectiunile cu luciditate si patos moral. Un excurs inteligent si necesar, o (re)gandire a adevarului, a sublimului, intr-o opera geniala.
Gelu Negrea, de-a lungul anilor s-a scris foarte mult si foarte aplicat despre Caragiale si totusi, intr-un moment in care spiritul lui bantuie si panicheaza constiintele unora, ai scris o carte, Anti-Caragiale, primita cu un indreptatit interes.
Anti-Caragiale a fost primita, e adevarat, cu oarecare interes. Cartea a aparut la finele anului 2001, prima sa lansare avand loc la Teatrul National din Bucuresti pe 30 noiembrie (ziua de nastere a lui Rica Venturiano!). Spun "prima lansare" intrucat, ca in povestea lui Pristanda cu steagurile, au urmat altele: una la Craiova, doua la Turnu Severin, una la Chisinau, inca una la Bucuresti... Am fost invitat la mai multe posturi de radio si la televiziune, in presa scrisa (si cea culturala si cealalta) au aparut numeroase cronici, recenzii si consemnari sub semnaturi importante, cartea a fost nominalizata la Premiul Uniunii Scriitorilor si la cel al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, a fost premiata de revista Tomis si nu numai, prima editie s-a epuizat rapid, fiind urmata, la doar trei-patru luni, de o alta - in aparenta, un veritabil succes, nu-i asa? Nu e: toate astea se intamplau in 2002, cand au fost sarbatoriti 150 de ani de la nasterea lui I.L. Caragiale, asa ca... Nu, nu sunt masochist, dar nici nu pot sa exult cu suficienta pentru cat de bine a fost primita cartea mea in conditiile in care cele doua editii de care s-a bucurat au insumat un tiraj total situat sub o mie de exemplare. Ce fel de succes e asta? Sa fim seriosi...
Succesul pe care il poate avea eseul critic printre cititori.
Daca Anti-Caragiale mi-a oferit si satisfactii, ele nu se leaga, in primul rand, de momentul aparitiei, ci de ecourile peste ani. In 2004, Nicolae Manolescu a dedicat cartii un amplu si elogios editorial in Romania literara, iar la finele anului trecut, in numerele din 1 si 7 decembrie ale aceleiasi prestigioase reviste, Daniel Cristea-Enache i-a consacrat doua pagini de analiza aplicata si pertinenta, cu aprecieri extrem de favorabile care, de ce sa nu recunosc?, m-au bucurat si m-au magulit. Ramane insa cum am stabilit in privinta tirajelor care se practica la aceasta ora in Romania (am eu un fix cu chestia asta, ce vrei...).
Iti inteleg, ca sa zic asa, "fixul". Cand te-ai indragostit iremediabil de Caragiale?
Nu m-am indragostit niciodata, nici iremediabil, nici altfel si bine am facut pentru ca eu practic o forma aberanta de comportament fata de cei care-mi sunt dragi: dur si necrutator, indiferent ca e vorba despre persoane reale sau personaje literare. De pilda, cand am scris o carte despre Ilie Moromete - pe care-l iubesc la nemurire - a iesit un macel, un carnagiu, o executie publica.
Sa aspresc putin tonul: cand ai inceput sa-l admiri pe Caragiale?
A existat o clipa astrala in care admiratia mea pentru Caragiale a imbracat aproape forma perplexitatii mistice. Nu s-a intamplat insa cand l-am citit pentru a scrie despre el, ci atunci cand am pus in scena O noapte furtunoasa (sunt silit sa precizez ca, pe langa filologie, eu am mai absolvit si o facultate de regie). Era in 1985-1986 si am abordat piesa cu impetuozitate juvenila si aplomb modernist: textul (in care eram decis sa "intru" fara complexe, ca doar si-n Shakespeare se mai umbla, darmite...) urma sa fie un pretext pentru viziunea mea scenica originala, insolita, novatoare etc., etc. Nu stiu cum a iesit pana la urma treaba cu viziunea; in privinta ingerintelor in text, toate stradaniile mele s-au soldat cu un esec stralucit: n-am reusit sa modific o iota din nici cea mai banala propozitie, n-am putut clinti de la locul lui macar un cuvant, o silaba, o interjectie, acolo... Totul era impecabil si implacabil, fara fisura, monstruos in perfectiunea sa absolut scandaloasa. De atunci dateaza admiratia mea nesfarsita pentru Caragiale.
M-am apropiat, asadar, de Nenea Iancu pentru ca voiam sa-l inteleg, nu pentru ca-l iubeam. Dar am impresia ca, pana la urma, tot pe-acolo pe undeva am ajuns: daca a iubi inseamna a admira, cum spunea cineva, probabil ca si reciproca este deplin valabila.
Este mai mult decat un scriitor genial Caragiale? Inseamna
el ceva in cultura universala?
Asa cum am incercat sa demonstrez in cartile mele, pentru cultura romana Caragiale este mai mult decat un scriitor genial, un clasic, o stea fixa in constelatia valorilor fundamentale: este un spirit intemeietor de o eterna, imuabila actualitate. Asumarea conditiei noastre de romani trebuie sa inceapa cu asumarea conditiei caragialesti a romanismului.
Din pacate, la a doua parte a intrebarii tale raspunsul este unul trist: Caragiale nu inseamna mai nimic pentru cultura universala, asa cum literatura romana in ansamblu nu este decat o (eventuala si) nesemnificativa pata de culoare pe harta spirituala a omenirii. Asta e, trebuie sa ne consolam cu verdictul lui Eugen Ionesco: I.L.Caragiale este cel mai mare dramaturg necunoscut al lumii, cu mentiunea ca in aceasta propozitie si reconfortanta, dar si dezolanta, in acelasi timp, accentul cade pe "necunoscut", nu pe "cel mai mare". Nici in literatura, nici in alte domenii nu exista valoare independent de si in afara valorii de circulatie. Daca nu intelegem acest adevar aspru, dar, pana la urma, drept, vom continua sa ne lamentam revendicativi si pagubosi pe temele arhicunoscute: romana, limba de circulatie restransa, imposibilitatea traducerii poeziei, destinul vitreg al literaturilor mici etc. Pai, mici-mici, dar si rau manageriate si catastrofal administrate. Iti dau numai un exemplu apropo de Caragiale: ne incapatanam proasta cu traduceri ale pieselor sale in franceza si defilam batosi cu astfel de "realizari", uitand ca, de vreo doua-trei decenii, limba universala a contemporaneitatii este engleza. Cu o astfel de stranie cecitate a politicii de promovare externa a valorilor nationale n-ar mai trebui sa ne miram ca, pentru strainatate, Romania inseamna Hagi, Nadia Comaneci, Mutu si Nicolae Ceausescu. Ce semanam, aia culegem.
Ce nu s-a spus niciodata despre Caragiale pana la tine?
Asta nu mai e intrebare; e, pur si simplu, provocare, dar fie...
Cred ca am spus primul raspicat ca O scrisoare pierduta, considerata unanim capodopera dramaturgiei caragialiene, este, pe ici pe colo, si anume prin partile esentiale, deficitara sub raport tehnic, abundand in coincidente si solutii deus ex machina, cu inadvertente de constructie si incongruente psihologice in creionarea unor personaje, dar ramanand, in pofida lor, iar uneori - paradoxal - chiar gratie lor, o piesa extraordinara. Am incercat, de asemenea, sa-l extrag pe celebrul Mitica din chingile unei exegeze monodimensionale care, de un secol si ceva, se incranceneaza sa vada in el doar hahalera meridionala simpatica, agorofila, logoreica si superficiala, revelandu-l pe Celalalt Mitica, personajul traitor de drame existentiale majore, macinat de suferinti veritabile, sfasiat de neimpliniri ontologice, victima a potrivniciei unui destin ingrat, in fine, o fiinta cutreierata de presimtirea sumbra a mortii. Constatand ca viata in opera lui Caragiale este acompaniata de un teribil fosnet de hartie, m-am straduit sa demonstrez importanta decisiva pentru literatura sa a ceea ce am numit texte non-orale; am depistat preocuparea lui Nenea Iancu pentru dialectica realitate-fictiune in multe momente si schite; am oferit o alta interpretare enigmei sinuciderii lui Anghelache din Inspectiune; am descoperit printre replicile Vetei din O noapte furtunoasa una dintre cele mai frumoase si mai profunde declaratii de dragoste din literatura romana; am...
Dar nu mai continuu pentru ca risc caderea in ridicol. In fond, e treaba altora sa stabileasca daca si ce anume aduc nou cartile mele in caragialeologie.
Dictionarul subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale, (vol. I), aparut
la Cartea Romaneasca,
este o alta provocare a ta.
Adevarul este ca provocarea a fost lansata de editura, Madalina Ghiu (redactor de carte atat la Anti-Caragiale cat si la antologia bilingva Mitica pe care am prefatat-o in 2002) si Dan Cristea fiind cei care mi-au propus Dictionarul si care m-au stimulat in elaborarea sa (nu material, se-ntelege: stii si tu foarte bine cum e la noi cu remunerarea autorilor...).
Este doar primul volum, incepe cu Aghiuta din Kir Ianulea si se incheie cu Zoe din O scrisoare pierduta si cuprinde cele mai proeminente personaje din proza si teatrul lui Caragiale, selectate si tratate subiectiv in eseuri de dimensiuni variabile, intr-un inceput de reevaluare critica a intregii umanitati caragialiene.
Ai vrut sa revitalizezi eseul critic?
Nu-ti propui in mod expres chestii d-astea, caci risti sa cazi in pacatul trufiei, dar daca miscarea iti iese cumva, nimic nu te impiedica sa pretinzi, a posteriori, ca a fost cu intentie. Lasand gluma la o parte, nutresc convingerea ca eseul reprezinta sansa de salvare de la deces a criticii traditionale pentru ca, structural, el dispune de resurse de feed-back superioare, promovand o relatie dialogala emitator-receptor interactiva, fara de care discursul critic clasic risca esuarea in muzeistica gratuita. Eseul permite adoptarea unei alte forme de metabolizare a ideilor fiindca accepta sa faca necesara reverenta catre orizontul de asteptare real al consumatorului de cultura, abandonand vechile unelte sau, mai exact, rafinandu-le si conferindu-le suplete si flexibilitate in asa fel incat textele sa castige in atractivitate, in libertate de expresie, in deschidere.
Ce cuvant memorabil vrei sa folosesti pentru spatiul literar romanesc actual?
Aiuritor!!! Nu mai poate omul pentru ca sa priceapa ceva, ma-ntelegi. Un spatiu scalat, cu un grup de elita la varf si cu "restul lumii" la baza, intre etaje neexistand, practic, comunicare. Un spatiu in care Uniunea Scriitorilor premiaza carti tiparite in 300 de exemplare, majoritatea autorilor fiind la cheremul editurilor care-i trateaza ca pe niste paria. Plus: enclave, gasti, prietenii bahice, barfe, boierii mintii si iobagii scrisului, vizibilitate zero in arealul public a U.S.R., interogatii fundamentale gen "De ce nu sunt scriitorii VIP-uri?", apel pentru salvarea culturii romane vii, declaratii de independenta si asteptarea de subventii de la Ministerul Culturii, amnezie vizavi de vorbele lui Llosa: "Statul nu plateste talentul, ci supunerea", inertii, ranchiune, bovarisme, frustrari, boema de doi lei, sinucideri zilnice printre mesele carciumii de la Muzeul Literaturii Romane si un torent nesfarsit de vorbe, vorbe, vorbe...
In atare circumstante, faptul ca prin Romania se mai si scriu carti - eventual, valoroase - frizeaza miracolul.
In curand, Doamne fereste, va friza ridicolul. Plecand de la Caragiale, cum ai putea numi timpul in care traim?
G. Calinescu arata ca teoria maioresciana a formelor fara fond era gresita, realitatea fiind viceversa: in timpul mentorului Junimii si al lui Caragiale exista fondul (gandire, idei, mentalitati), lipsea insa forma, recte expresia lingvistica adecvata. Din acest deficit, Nenea Iancu a scos efecte comice memorabile.
Adevaratul timp al formelor fara fond este acesta pe care-l traim noi: mimetic, animat de o falsa retorica europenista, cu o intelegere si o practica primitiva, caricaturala a democratiei liberale si capitalismului.
Exista Anti-Caragiale. Va exista si un post-Caragiale?
Am deja in lucru un volum intitulat Caragiale si dublul sau Caragiale pe care sper sa-l termin in acest an. Va fi o surpriza, ca sa nu spun mai mult. Ideea de baza ar fi urmatoarea: ca si Eminescu, contemporanul sau, Caragiale este, fundamental, un autor romantic. Un romantic cu o coplesitoare vocatie a vehicularii detaliilor realiste care devin copacii din cauza carora nu mai vedem padurea de simboluri, structuri, tipologii, scheme si motive pur romantice care agrega subteran literatura ironicului Caragiale.
Dar cu Moromete ce-ai avut? Chiar il iubesti pana la nemurire?
N-am avut nimic cu el pana in momentul cand m-am convins ca acest asa-zis simbol al taranului roman este foarte putin taran, dar ingrozitor de mult roman. Exista in volumul meu Cine esti dumneata, domnule Moromete? un capitol intreg dedicat acestei delicate chestiuni. Se intituleaza caragialian Romanul impartial Ilie Moromete si trece in revista numeroasele trasaturi pe care Preda i le-a conferit personajului avand parca tot timpul deschisa in fata cartea lui D. Draghicescu Din psihologia poporului roman: propensiunea catre asteptarea mistica a unei straneitati providentiale, in masura sa surmonteze lipsa lui de vocatie activista si sa-l "salveze", virtuozitatea in materie de eludare a regulilor de orice fel - juridice, sociale, de convietuire comunitara -, tendinta de a mistifica realitatea transferand-o in fictiune menita sa-i intretina iluziile narcisiste si vertijul contemplarii propriei pseudo-imagini, "betia minimalizarii aproapelui", cum o numeste Patapievici, dublata de invidia invecinata cu ura fata de prosperitatea celuilalt, inclinatia spre vietuirea in mizerie, oleaca de xenofobie, la care se mai pot adauga abulia, nepasarea, resemnarea, fatalismul, paralizia civica si nu in ultimul rand violenta si autoritarismul colturos si intolerant care recicleaza in arealul familial remanentele unui paternalism tribal anacronic.
In rest, despre Moromete numai de bine, cu conditia despartirii grabnice de farmecul sau inselator!
Gelu Negrea, ce ne vei
mai spune in curand?
Foarte curand, Codul lui Alexandru, un roman de mister si suspans, ceva intre Numele trandafirului si Codul lui Da Vinci - genul de carte pe care autorii mioritici, obsedati sa intre musai in istoria literaturii romane, nu s-ar compromite s-o semneze nici in ruptul pixului sau mouse-ului. Ei, uite ca eu, numai asa, de-al dracului, vreau sa ma comprometez! Om muri si-om vedea cine greseste...
Precizare
In dialogul cu Tudorel Urian din Ziua, 8 ianuarie 2007", din cauza transcrierii defectuoase a unui foarte scurt pasaj de pe reportofon, cat si dintr-o manevra gresita a formei finale a textului in calculator, s-a ajuns la o regretabila si impardonabila confuzie de nume si la relatarea distorsionata a unui moment din inceputurile literare timisorene ale lui Tudorel Urian.
Considerand ca aceste inadvertente pot aduce prejudicii unor carturari de prima importanta ai literaturii romane, nu am decat sa-mi cer cuvenitele scuze in primul rand intervievatului. In raspunsurile pe care acesta le-a dat, Nicolae Manolescu, Livius Ciocarlie si Eugen Simion nu au nici o legatura, cu ironia acida a lui Serban Foarta in tinerete la savuratul unei cafele sau bautul unei beri impreuna cu Tudorel Urian.
O fraza distorsionata de un mic rateu de moment al calculatorului si de imprecizia mea vizuala, cand am revazut textul, inainte de tiparirea lui, au dus la o greseala de interpretare.
Cu sincer regret, Iolanda Malamen