In ciuda faptului ca ne-am trezit europeni la 1 ianuarie 2007, sintem la fel. Eu, unul, nu-mi faceam mari sperante ca, peste noapte, o sa mai cresc vreo citiva centimetri, ca o sa il pot citi fara ajutorul DEX-ului pe Patapievici, ca masina din fata
In ciuda faptului ca ne-am trezit europeni la 1 ianuarie 2007, sintem la fel. Eu, unul, nu-mi faceam mari sperante ca, peste noapte, o sa mai cresc vreo citiva centimetri, ca o sa il pot citi fara ajutorul DEX-ului pe Patapievici, ca masina din fata blocului isi va schimba culoarea, caii-putere si numele, care bloc sa se transforme peste noapte intr-o casa pe pamint. Singura asteptare, e drept minuscula, era aceea ca, printr-o minune, romanii vor deveni ceva mai civilizati. Fireste, a fost o speranta nascuta pentru a muri prematur. Si asta pentru ca, din pacate, UE nu poate sa-i dispara pur si simplu pe idiotii care au impinzit asfaltul pietelor cu ambalajele facute tandari ale bunei lor dispozitii. N-are ce le face nici macar smecherasilor care, integrati de ani buni, am vazut la PRO TV o multime de exemple, se mindresc ca isi afuma vecinii italieni, spanioli sau englezi cu mirosul imputit de mici la gratar ori ca le deranjeaza somnul cu productii de la Copilu Minune fara numar, fara numar. Saraca Uniune, nici macar PRO TV-ului nu poate sa-i spuna ca a-si pune reporterii sa spoiasca cu simtaminte patriotice astfel de cazuri este dobitocenie curata. Si cum sa-i faca Europa sa se schimbe pe nesatuii ingramaditi la vanghelioane, de genul celor despre care colega Simona Popa imi povestea ca au umplut un tramvai cu baloane luate drept suvenir de la europaranghelia lui Vanghelie, dar care nu mai stiau sigur daca au avut destule miini cit sa isi ia si copiii. Am intrat in Europa. Cu buletinul si cu o rata record de nesimtire.
Despre autor:
