Iata ca, in cele din urma, apare o carte care ar fi trebuit reeditata cu mult timp in urma: Avangarda literara romaneasca. Se dovedeste a fi, la atatia ani de la editia a doua, singurul instrument serios de cercetare a avangardei literare romanesti,
Iata ca, in cele din urma, apare o carte care ar fi trebuit reeditata cu mult timp in urma: Avangarda literara romaneasca. Se dovedeste a fi, la atatia ani de la editia a doua, singurul instrument serios de cercetare a avangardei literare romanesti, cu exceptia, poate, a volumului intrat de prea mult timp in uitare, semnat de Ion Pop in 1969.
Miscarea lui Marin Mincu are o dubla semnificatie: in primul rand, de recuperare (adaugam aici faptul extrem de important ca autorul si-a revazut si adaugit masiv volumul), in al doilea rand, de intampinare a receptarii actuale. Intr-adevar, unde s-ar putea identifica orientarile poeziei actuale daca nu in avangarda literara "istorica"?
"Daca deplasarea receptivitatii publicului de la noi catre acest gen de poezie s-a produs abia acum, dupa aproape 40 de ani de la incetarea fenomenului avangardist propriu-zis, aceasta poate fi, pe de o parte, o dovada ca, din punct de vedere cultural, maturizarea receptorului s-a petrecut in mod lent, maturizare ce se afla intr-o relatie directa de interdeterminare cu o critica literara ce a fost in general si a ramas, cu rare exceptii, refractara innoirilor teoretice sau aplicative."
Se putea astepta cineva ca aceasta prefata sa evite tonul polemic al oricarei scrieri teoretice care-i apartine lui Marin Mincu? Ei bine, iata ca nu este evitat nici aici: atacul la baioneta continua, tinta fiind critica "impresionista", abordarile neteoretizante ale literaturii, in fine, hai s-o spunem pe sleau, mainstreamul criticii autohtone.
Abordarea lui Marin Mincu in organizarea acestei antologii, pe care personal o consider extrem de utila oricui vrea sa intre in spiritul avangardei, este, inainte de toate, una ce porneste de la disocierea clara avangarda/experimentalism... Avangarda are un caracter pur distructiv fata de produsul artistic, in timp ce experimentalismul, comparat absolut superb de Umberto Eco, in 1962, cu afereza, metoda mosirii formei din piatra, aplicata de Michelangelo, mimeaza aceasta distrugere, pentru a putea da nastere unor forme noi de expresie.


Despre autor:

Adevarul

Sursa: Adevarul


Abonează-te pe

Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.