In vremurile sovietice, fiecare film al lui Tarkovski era primit ca o revelatie

nu a aruncat-o in rolul de uzurpator al unei notorietati, de ale carei atuuri si asperitati ar fi avut destula vreme sa se contamineze. Ea si-a pastrat demnitatea, nobletea si simplitatea care o aseamana atat de mult cu mama sa. Refuzand rolurile de VIP sau pe acela de camatar al unei opere pe care unii o masoara in galbeni, Marina Arsenievna si l-a ales pe acela de arhivar, continuand pe hartie cronica realizata de fratele sau in "Oglinda". A rezultat un prim volum memorialistic, "Cioburile oglinzii" (Oskolki zerkala), epuizat imediat, o suita de povestiri centrate in jurul familiei, dar si o baza de date si de amintiri esentiala pentru orice viitoare monografie Tarkovski. Dupa moartea fratelui sau (1986) si, mai tarziu, a tatalui (1989), Marina Arsenievna a simtit ca-i revine sarcina de a aduce ordine in opera lasata de cei doi: "Cine altul s-o faca?". Munca de coordonator al reeditarilor si traducerilor versurilor lui Arseni Tarkovski nu este usoara. Mai ales in poezie, distanta dintre biografie si opera este foarte ambigua si, fie si stabilita, ea isi pastreaza o anumita relativitate. Poetii, chiar si cei ordonati, isi au "tainitele" lor, temeiuri de nimeni stiute de a modifica un poem, de a schimba o dedicatie, pe care numai cei apropiati le pot deslusi - dar si atunci, cu foarte multa truda. Dupa indelungi si anevoioase cercetari, Marina Arsenievna poate spune ca a reusit sa aduca lumina peste penumbrele biografice din opera tatalui sau. Discutia cu Marina Tarkovskaia este o reala placere. Eruditia i se dezvaluie lent, ecranata de tot ce inseamna firesc si de curiozitatea sincera fata de cel provenit dintr-o "cultura minora", despre care in Rusia prea putine se stiu. Descopar cu surprindere ca sotul ei, regizorul Aleksandr Gordon articuleaza destul de bine cateva formule de politete in limba romana si isi aminteste, jovial, imagini si locuri pitoresti din tara pe care, odata, a vizitat-o. Marina Arsenievna are talentul (esentialmente, literar) de a transforma enormitatea in comic si de a prezenta eroismul drept fapt cotidian. Sunt, de altfel, doua retete importante de supravietuire spirituala (mai ales intr-o Rusie prada tuturor vanturilor schimbarii). Cu toate ca nu eludeaza nimic, discretia (sau, mai degraba, detasarea) este atributul cel mai potrivit al discursului si al intregii sale prezente, alaturi de acela de bucurie senina.

Regizorul, scriitorul si actorul Andrei Tarkovski, una dintre cele mai influente figuri ale cinematografiei moderne, a fost rememorat zilele acestea la Bucuresti, la 20 de ani de la disparitie. Sora cineastului, Marina Tarkovskaia si sotul acesteia, regizorul de film, Aleksandr Gordon au venit special in Romania pentru a participa la eveniment.
Elena Dulgheru: Doamna Marina Arsenievna, cum considerati ca s-a schimbat modul de receptare a operei lui Andrei Tarkovski acum, la inceputul secolului XXI, fata de felul cum era receptata in perioada vietii si activitatii regizorului?
Marina Tarkovskaia: Anii trec, desigur, se schimba si spectatorul, o generatie se schimba cu alta si chiar cu a treia... Cum sa va spun?... Daca opriti pe strada in Moscova un adolescent, un tanar si il intrebati cine a fost Andrei Tarkovski, va va raspunde ca nu stie. Dar, cu toate acestea, cu creatia lui Andrei s-a petrecut un lucru extraordinar: pana astazi numele sau continua sa intereseze, daca nu o masa larga de spectatori, cel putin o categorie de oameni preocupati de arta si de film. Iata care este, cred eu, marea enigma a acestui regizor. De fapt, tot ce a spus Tarkovski in filmele sale sunt, in general, adevaruri arhicunoscute. El nu ne-a descoperit nimic nou. El a repetat lucruri pe care le stim din cartile religioase, din cugetarile filosofilor religiosi - apropo, el citea foarte multe astfel de carti - , din Evanghelie. De pilda, povestea Calauzei este povestea lui Hristos, daca nu e un sacrilegiu sa spunem asa. Sunt lucruri pe care omenirea le stie de multa vreme, adevaruri cu care s-a deprins, pe care le-a asimilat si pe care le-a acceptat sau nu le-a acceptat - el ne-a vorbit despre toate acestea. In vremurile sovietice, fiecare film al lui Andrei era primit ca o revelatie. Se intelege de ce. Era o tara atee: scoala, gradinita il educau pe om in cu totul alti parametri. Notiunea religiei era cu totul absenta. De aceea, fiecare film al lui Andrei era receptat ca un fel de revelatie pentru spectatorul sovietic de atunci. Dar si acum filmele lui continua sa emotioneze un numar foarte mare de oameni.
- Intr-adevar, ecoul mesajului tarkovskian continua sa dainuie. Este el astazi diferit in Rusia, respectiv in strainatate?
- Am avut ocazia sa calatoresc mult peste hotare cu filmele lui Andrei. Este paradoxal! In Rusia nimeni, niciodata - sau foarte rar - ma invita sa vorbesc despre Andrei; sa zicem, ruleaza "Oglinda" si sora lui Andrei este invitata sa ia cuvantul... Rusia isi are propriii critici de film, exista o categorie consacrata de oameni care sunt invitati sa vorbeasca, unii actori... Dar in strainatate sunt cunoscuta si invitata foarte des. In 2002, am fost invitata la Munchen. Intr-un cinematograf rula "Oglinda". Sala era plina. Era o zi de sambata. Si nemtii au venit, cu toate ca sambata este la ei o zi dedicata familiei, pe care foarte rar o petrec cu alte distractii. Duminica este la ei o zi mai potrivita distractiilor. Au pus intrebari foarte profunde, in urma carora am inteles ca cunosteau bine opera lui Andrei. Sau in Chile: o cu totul alta zona a lumii, o alta mentalitate. Dar la filmele lui Tarkovski era coada! In plus, spectatorii ramaneau dupa spectacol - cu toate ca filmele lui Andrei sunt lungi, dense, oamenii obosesc, receptarea este destul de anevoioasa, cere concentrare si travaliu interior - dar, cu toate acestea, oamenii au ramas dupa spectacol si erau foarte interesati sa auda ceva nou. Si nu numai povestioare actoricesti sau diverse episoade comice sau tragice de la filmari. Erau interesati de tot, si de cadrele lungi, preferate de Andrei, si de mesajul filmelor, de ceea ce dorise sa spuna prin ele.
- Privind la lumea din jurul nostru, credeti in eficienta cuvantului proorocesc al lui Andrei Tarkovski?
- Din pacate, am inteles si acest lucru: oricat l-ai invata, omul tot nu invata mare lucru. Ne-a fost data o carte, Biblia, Evanghelia, de pilda - si n-am invatat nimic. Asa ca, referitor la filmele lui Andrei: da, sunt iubite; da, este nevoie de ele. Dar, cu toate acestea, omenirea se dezvolta dupa legile ei si nu se poate schimba. Este foarte trist. Si este cu atat mai trist, cu cat Andrei nu mai este printre noi si nu se mai poate adresa, cu cuvintele lui, oamenilor, care continua sa mearga in aceasta prapastie, despre care el ne avertizase in "Nostalghia". "Trebuie sa ne oprim! Trebuie sa ne intoarcem la punctul de origine si sa incepem totul din nou, poate ca atunci va iesi ceva...". Dar m-am departat de la subiect....
- Nu-i nimic, oricum ne indreptam cu discutia spre zona aceasta.
- Asa ca interesul oamenilor fata de filosofia lui Andrei Tarkovski este foarte profund, ceea ce este confirmat si de literatura care continua sa apara despre el, in particular de cartea dvs., "Tarkovski. Filmul ca rugaciune". Ea marturiseste ca si dvs. sunteti interesata de aceasta problema, iar daca a ajuns la a doua editie, inseamna ca sunt interesati si cititorii din Romania.
- Eu cred, totusi, ca daca filmele lui Tarkovski incita in continuare interesul, este un semn ca lumea, incetul cu incetul, se schimba, chiar daca foarte lent. Judecand dupa marturisirile din jurnalele sale, daca Andrei ar fi fost convins ca filmele sale nu pot schimba nimic, cred ca nu le-ar mai fi facut...
- In ultima vreme Andrei era intr-o dispozitie foarte pesimista, la fel cum sunt eu acum. Ce poate face aceasta patura atat de subtire de oameni?

---

Despre autor: