Iconoclastii

Saptamanile din urma au reprezentat pentru Romania crestina un test de amploare. Daca pana acum am fost confruntati cu crize punctuale de la Tanacu la derapajele unor fete bisericesti in fata banilor potentatilor seducatori si de la acuza generala de colaborare a Bisericilor si cultelor cu regimul comunist la dosarul constructiei de langa catedrala "Sf. Iosif" din Capitala contestarea prezentei icoanelor in spatiul scolastic public este cu totul altceva. De ce? Pentru ca niciodata ca pana acum nu s-a vazut mai limpede cum se infrunta credinta celor multi cu ideologia celor putini, cum ceea ce este pentru unii valoros este pentru altii relativ, cum ceea ce ne defineste pe noi sta in calea identitatii altora.
Evident, cea mai incercata si direct vizata in tot acest scandal creat artificial a fost Biserica Ortodoxa majoritara. Reactia oficiala a acesteia a fost, din pacate, sub nivelul provocarii reale si s-a redus la cateva petarde, sub forma unor comunicate neprofesionale si neconvingatoare, aruncate in mijlocul discutiei publice. Nesecondate de pledoaria teologica a convergentei dimensiunii religioase cu cea comunitara, efectul lor a fost limitat, pentru a nu spune zero. Lupta propriu-zisa de idei si de argumente s-a dus in mass-media laica, intre aparatorii simbolurilor religioase fiind tocmai cei care, in ochii ierarhiei eclesiale, sunt orice altceva, dar nu aliati. Dincolo de toate conotatiile juridice si de alta natura, provocarea de acum este un test indirect si pentru capacitatea de solidaritate si coerenta a organismului comunitar al Bisericii in vederea momentelor de criza care se anunta deja la orizont. Acestea vor fi ori platile fortate la restante acumulate din vina noastra (cum ar fi, de pilda, neprelucrarea onesta a colaborationismul securistic), sau se vor datora pur si simplu noii constelatii politice din care Romania va face parte incepand cu 1 ianuarie 2007. Concret, asa cum se stie, punctul de plecare a fost plangerea unui tata oripilat de faptul ca trebuie sa isi incredinteze odrasla unui spatiu scolar din care fac parte icoanele ortodoxe.
Administrativ, solicitarea indepartarii icoanelor din clasa si, prin largire abuziva a semnificatiei reclamatiei, din intreg sistemul educational public a trecut aproape prin toate birourile. De la Inspectoratul Scolar Judetean la instantele de judecata din Buzau si Ploiesti, de la Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii la Ministerul Educatiei si Cercetarii. Deciziile luate de fiecare institutie in parte se cunosc. Ceea ce este poate mai putin cunoscut este contextul european in care se petrec toate acestea. Iconoclastii au invocat exemple precum cele din Germania sau Italia si au uitat sa spuna ca, peste tot in Europa, jurisprudenta nu a dat castig de cauza principiului eliminarii generale a simbolurilor religioase, ci a solutionat de la caz la caz si a lasat optiunea finala la nivelul comunitatilor locale. Aducerea in discutie a legii restrictive din Franta nu este nici ea de prea mult folos practic si, in plus, arata ca iconoclastii nostri nu fac diferenta tehnica intre laicismul de tip francez si separarea dintre Biserica si Stat o realitate care se traduce juridic in Uniunea Europeana in moduri diferite, de la un context istoric la altul, de la o tara la alta. Tot aici ar fi de mentionat si un amanunt important: politicile culturale si cele religioase intra in competenta exclusiva a tarilor membre UE, adica nici un organism comunitar nu are dreptul de decizie in materie, cu exceptia discriminarilor sistematice judecate, ca orice alt tip de discriminare, de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
Asadar, dinamica europeana este la acest capitol mai nuantata. Nu este nici o noutate pentru observatorii fenomenului religios si ai implicatiilor sociale ale acestuia ca de cativa ani Europa este strabatuta de curente care pun sub semnul intrebarii viabilitatea pe termen lung a proiectului economico-politic in lipsa unui proiect cultural-spiritual. Dezbaterile aprinse prilejuite de redactarea de catre Conventia Europeana a Tratatului de instituire a unei Constitutii pentru Uniunea Europeana au aratat limpede care sunt liniile fronturilor. Tot ele au mai aratat ca, in ciuda tuturor, exista o opinie comuna europeana care incurajeaza si regandirea cultural-spirituala a Europei. Aceasta opinie a fost confirmata si ajutata sa se articuleze mai ales ca reactie la inceperea negocierilor de pre-aderare la UE a Turciei. Ea apare si pe fundalul unei crize profunde a statului social european confruntat cu intrebarea simpla si vitala in acelasi timp: ce si cine garanteaza unitatea sociala? Sau: daca nu ne mai uneste prosperitatea, ce mai avem atunci in comun toti cei care locuim in Europa?
Raspunsul nu este, cum ne putem da seama, deloc simplu. Din mai multe motive. Intai de toate pentru ca UE, generic vorbind, a dus pana de curand o politica multiculturala ale carei limite se vad dureros si se simt dramatic. Aparitia unor societati paralele, formate din minoritati (provenite din fostele colonii ale statelor europene sau formate in urma stabilizarii fortelor de munca), care nu impartasesc nimic din valorile populatiei majoritare in mijlocul carora traiesc de generatii, este un serios semnal de alarma. Parisul in flacari este doar un exemplu in mic pentru cum ar putea sa arate in mare viitorul conflict inter-cultural din mijlocul Europei. Apoi, in acelasi timp cu aceasta politica permisiva si aroganta, bazata pe convingerea ca alogenii trebuie sa se integreze cumva in societatile adoptive, fortele politice europene de o anumita orientare au facut totul ca prezenta crestina sa fie minimalizata, subminata, caricaturizata.

---

Despre autor: