S-a spus ca o societate produce optimisti cand inceteaza de a mai produce oameni fericiti.

As vrea sa lamuresc azi o problema delicata: a reprosurilor ca nu vad nimic bun nici la „dreapta", nici la „stanga" pe scena politica.

Are dreptate, cred, dl Ion Cristoiu, cand zice ca realitatea trebuie privita cu raceala cu care priveste o broasca un specialist in studiul batracienelor. E, poate, si ridicol sa te emotionezi cand discuti despre Geoana ori despre Boc.

La urma urmei, ce asteptam, oare, de la un sociolog care analizeaza o statistica a nefericirilor? Sa scoata si el niste vaiete pentru a ne demonstra ca e o fire sensibila? Evident, asa ceva ar fi si comic, si de prost-gust. Ceea ce asteptam de la un sociolog serios e sa ne ofere, daca poate, niste explicatii si niste concluzii. Nici de la un „analist politic", cititorul de gazeta nu asteapta, cred, vaiete sau sofisme pe tema sperantei. Datoria lui e sa „disece" inteligent si onest evenimentele. De altfel, din cate am auzit, la marile ziare din America sunt numarati pe degete autorii (sunt numiti „columnisti") care isi pot ingadui sa zica „eu cred ca...", adoptand o perspectiva foarte personala. Ceilalti trebuie sa relateze „ce s-a intamplat", sa rezume corect punctele de vedere diferite in chestiunile controversate si sa scormoneasca in maruntaiele „broastei". Gazeta conceputa ca „acumulator de impresii" si ca „ventilator de opinii", in care numai buletinul meteorologic scapa de barfa si de scandal, e o achizitie post-decembrista la noi.

Dar, daca asa gandesc in principiu, ce scuza am pentru scepticismul meu „inrait"? Cum pot sa motivez o atitudine din care lipsesc - mi se spune - „solutiile constructive" si, uneori, chiar nuantele?

Nu ma voi prevala de argumentul sinceritatii. Caci nu consider sinceritatea o calitate in sine. Sunt si „sinceritati" care aduc aminte de ironia lui La Rochefoucauld, care zicea ca „maimutele sunt sincere cand isi arata fundul". Exista, chiar, un „tupeu al sinceritatii" de care se folosesc marlanii pentru a fi marlani si toapele pentru a fi toape. Oare cum ar arata o societate in care n-ar functiona nici o ipocrizie?

Nu ma voi prevala nici de argumentul ca nu-mi face nici o placere sa joc rolul de „sceptic". Mai ales ca, de ani buni, sunt perfect lamurit. A trai in Romania si a nu vedea „jumatatea plina a paharului", oricat de mare e dezastrul in care ne gasim, e atitudinea cea mai proasta, cea mai paguboasa. Ea nu-ti poate aduce decat rezerve si, eventual, antipatii. „Jumatatea plina a paharului" e, se pare, un soi de fatalitate la noi. Nici o nenorocire n-o poate diminua. Deoarece nimic nu are puterea sa pericliteze capacitatea noastra de a ne acomoda cu raul, de a convietui cu el. Vom intra acum in UE? Ei bine, daca integrarea nu ne va da ocazia sa fim multumiti acasa, vom pleca, vor zice unii, sa ne integram individual in Europa. Orasele si satele ramanand la dispozitia celor care stiu ca mai e cate ceva de furat in Romania.

Marturisesc aici o limita personala care lamureste, sper, ceea ce unii numesc „negativismul" meu. Iat-o: imi e imposibil sa judec „normal", cu detasare, cu raceala, o „anormalitate"! Tot ce mi se pare „anormal" mi se pare, automat, inacceptabil, intolerabil. Ceva care cere, as zice, nu nuante, ci un refuz. De ce m-as stradui, de pilda, sa vad ce sanse au diverse tabere dupa congresul PSD? Pentru mine, intregul PSD reprezinta o impostura politica, un partid fatarnic, care ocupa abuziv „stanga". Grupul de la Cluj e forma mai lustruita a acestei imposturi, mai putin „vanghelizata", dar pentru a avea un partid de stanga autentic e nevoie de un post-PSD. Si de ce m-as osteni sa caut o explicatie, cat de cat plauzibila, pentru nenumaratii „boci" din PD si din „platforma" lui Stolojan? Stiu foarte bine cum functioneaza slugarnicia pe malurile Dambovitei. Si in virtutea caror ancestrale mecanisme. Din pacate, ne-am dovedit experti in a trai „anormalitatea" ca pe ceva „normal".

Mai surprindea, oare, pe cineva, inainte de decembrie ’89, minciuna in care traiam? Ea devenise „normala"! Atat de „normala" incat, la un moment dat, uitasem cum arata „normalitatea normala". Nu mai vedeam decat anormalitatea „normalizata".

Ceea ce, in alt mod, se intampla si azi! Eu, unul, nu cred ca democratia cu care ne tot laudam e reala democratie.

Nu cred ca libertatea in care ne miscam si o tot invocam e libertate adevarata. Nu cred ca presedintele Romaniei trebuie sa arate ca Traian Basescu. Nu cred ca reversul comunismului e un capitalism la fel de hidos in multe privinte. Pe scurt, tot ce se intampla azi la noi imi da o senzatie de fals, de istorie trucata. Daca imi amintesc bine ceea ce am asteptat toti (sau aproape toti) cand a cazut Ceausescu, mi se pare o farsa urata, o caricatura triviala ceea ce vad la televizor si pe scena politica.

In consecinta, pesimismul meu nu e o optiune! E o forma de a ma apara de un pericol pe care nu vad cum l-as putea evita altminteri. Incerc sa sper ca tot ce mi se pare aberant in lumea noastra actuala nu vine din noi. In clipa in care as pierde si aceasta ultima iluzie, as fi in mare primejdie. Cum sa traiesti intr-o tara pe care in sinea ta ai dispretui-o?