Le-am recitit cu aceasta ocazie si, pe unele dintre ele (ramase in Monitorul Oficial), le citesc prima oara, incercand sa-mi dau seama daca Maiorescu a facut sau n-a facut bine intrand, in 1871, in politica si risipindu-si timpul atata amar de vreme (o jumatate de secol) in dezbateri otioase despre "fractionistii" din Iasi sau daca la Facultatea de Drept din Bucuresti trebuie sa fie doua sau trei catedre de drept roman. Eugen Lovinescu, monografistul sau, zice ca Maiorescu n-a fost un mare om politic si ca lunga lui sedere in Camera a fost o pierdere de vreme, un mod de a-si justifica sterilitatea intelectuala. Cand am scris, la randul meu, despre Eugen Lovinescu (Scepticul Mantuit, 1971), i-am dat dreptate criticului modernist, inclusiv in ceea ce priveste teoria lui privind "formele fara fond". O teorie care se opune ideilor promovate de mentorul sau spiritual, conservatorul, jurimistul Maiorescu, partizanul unei evolutii lente, organice a societatii. El nu respinge, automat, neconditionat, imitarea modelelor culturale avansate, pentru ca iata ce scrie el intr-un loc: "indata ce in apropierea unui popor se afla o cultura mai inalta, ea inraureste cu necesitate asupra lui". Azi stau si ma gandesc daca ideile lui Lovinescu sunt sau nu in totalitate juste. Recitindu-l pe Maiorescu, constat ca el nu se opune neconditionat imitatiei modelor straine, cere doar ca aceste imprumuturi sa se faca numai atunci cand ele sunt folositoare societatii si "fara a pierde elementul national", precizeaza el in 1872. Aceste propozitii si altele pe care le aflam in discursurile sale politice trebuie reanalizate si, evident, regandite. Oricum, faima lui Maiorescu dusman al progresului este falsa. Omul era prea inteligent pentru a nu-si da seama ca o societate nu poate trai izolata de lumea europeana.
Dar sa revin la omul politic Maiorescu. N-a fost, adevarat, un politician de prim-plan, a stat mereu in randul al doilea, cu exceptia ultimilor ani (1912-1914) cand a fost prim-ministru. In 1903, cand isi pregatea un volum din discursurile parlamentare, recunostea cu melancolie ca n-a reusit, cat timp a fost ministru (de cinci ori) sa impuna nici o lege in Camera... In 1876, ca ministru al Cultelor si Instructiunii Publice, a voit sa reformeze invatamantul public si n-a reusit. A demisionat si, apoi, de cate ori a reluat ideea unei reforme a pierdut. N-a abandonat, totusi, viata politica desi nu pretuia din cale afara politicul si nici pe oamenii politici. Nici chiar pe amicii sai carora le face in jurnalul intim portrete malitioase. Si atunci nu are dreptate Eugen Lovinescu sa deplanga faptul ca un mare critic si-a irosit energiile si inteligenta polemizand cu "fractionistul" Nicolae Ionescu si alti retori si limbuti din epoca? Nu are, totusi, in totalitate dreptate pentru ca, daca de pe urma omului politic n-a ramas nici o lege, ceva a ramas, si anume aceasta extraordinara opera oratorica. Vreau sa spun: discursurile sale parlamentare care, puse la un loc, constituie o opera individuala de prim-plan intr-un gen in care romanii au fost mai totdeauna buni: retorica politica. A pierdut timpul omul politic Maiorescu stand 50 de ani in Camera? N-a pierdut din moment ce politica i-a stimulat discursul sau taios si ironia lui rece. O stralucita literatura de idei si de atitudine morala.