La Dodo se amesteca intr-un mod incredibil maturul cu autenticitatea copilului. Era om mare in felul in care se ocupa, cu bucurie si stiinta de toti: de mama sa, de mormantul tatalui, de Gheorghita, fiul lui cu care inotam impreuna pe lacul Tei, de prieteni, de cunostinte. Cand era in America, cu o bursa de 650 de dolari la inceput, avand in grija un copil si o sotie, nu uita sa puna deoparte 50 dintre ei pentru un mic ajutor dat celor ramasi in Romania. Descopereai copilul din el din felul in care astepta imbratisarea mamei, sau din suferinta pe care o vedeai aparand la o vorba neinspirata a prietenilor. Era ca un copil si in increderea exagerata pe care o arata celor din jur. Asa se face ca i s-a parut lucrul cel mai firesc din lume sa mearga zambitor la ghiseul Bibliotecii germane si sa spuna ceva de genul: "As vrea sa vorbesc cu domnul X, cu care vorbeste domnul Andreescu". Si asta nu e tot.
Intr-o zi, Dodo mi-a spus: i-am dat si lui Vasile Cuculeanu textele tale. Cand l-am auzit, am amutit. Cuculeanu, tot fizician, coleg atunci cu Dodo la sectia IMH de la Afumati, nuclearist ca formatie, se aratase interesat de materiale yoga si, mai general, de literatura proscrisa. A fost suficient sa-l cucereasca pe prietenul meu. Cand tinea la cineva, Dodo vorbea despre cel in cauza in felul urmator: "Are un suflet gingas", sau "E deosebit, e un om bun". Bunatatea parea sa fie trasatura care conta cel mai mult. Cu astfel de cuvinte l-a portretizat si pe colegul sau. Ne-am intalnit toti trei, am discutat. Cuculeanu era inteligent, stia sa-ti capteze atentia. Intr-o zi insa, Dodo mi-a zis, in trecere, ca si cum nu ar fi avut nici o relevanta, ca omul nostru, cu care purtam discutii despre pranayama si mizeria ceausismului, fusese la un moment dat reprezentant al Romaniei la Agentia Atomica Internationala de la Viena. Cine putea sa fie ales, pe vremuri, sa vorbeasca in numele Bucurestiului intr-o asemenea institutie? Nu am comentat, dar din clipa aceea am fost mai atent la ceea ce spuneam.
Si iata, acum, Dodo imi spunea ca lasase doua sau trei texte rau anticomuniste in mana omului trimis candva de guvernul comunist la Viena. Avea oare vreun sens sa zic ceva? N-am zis. Oricum, odata si-odata, tot se va intampla ceea ce nu putea sa nu se intample.
In februarie 1988, dupa eliberare, a trebuit sa parasesc laboratorul meu din Baneasa si sa lucrez la sectia de la Afumati a IMH. Cum spuneam, acolo se afla si Vasile Cuculeanu. Ma vizita des, ma intreba de una, de alta, fara sa se exprime el insusi. Cand, la sfarsitul lunii mai 1989, am intrat in greva foamei pentru 15 zile, m-a cautat imediat. Mergeam zilnic la serviciu, cu exceptia cazurilor cand eram chemat sa raspund la interogatorii. Cuculeanu se aseza cu fundul pe biroul din fata mea si incepea sa-mi explice de ce este bine sa renunt la greva. Imi vorbea la inceput prieteneste. Imi argumenta, rational, de ce era preferabil sa am grija de propria sanatate. Ori alte speculatii de doua parale. Iar cand ii ridicam palma, rasfirata, semnul lui "Lasa-ma...!", incepea sa se irite. Nu mai aveam nici o iluzie in ce-l priveste.
Fostul reprezentant la Agentia de la Viena a tinut sa ma conduca de mai multe ori de la poarta Institutului pana la autobuzul cu care ma intorceam acasa. A ajuns pana acolo incat sa-mi spuna ca avea si el de trimis ceva la Europa Libera. As putea sa-l ajut? "Iti pot lua eu materialul", i-am zis, "si o sa ajunga unde trebuie". Era un fel de a le transmite baietilor cu ochi albastri mesajul: "Aveti grija ce faceti, pastrez inca legatura cu exteriorul". In acel moment, urmarit fara pauza de o masina, de acasa la serviciu si inapoi, fusesem izolat de orice posibil mesager. Dar plusam, gandind, corect, ca legatura cu lumea larga inseamna protectie. Iata insa, nuclearistul nu se dadea pe mana mea. Vroia sa stie "cum trimit eu scrisorile". I-am spus ca o astfel de intrebare nu se pune. "Contactul" nu ar fi incuviintat sa-i dau datele. Cuculeanu nu era se pare foarte bine antrenat. S-a enervat, pana a ajuns impoliticos. Era prea de tot. De atunci l-am evitat.
Dupa 1990, am auzit ca Vasile Cuculeanu ar fi devenit, la un moment dat, director adjunct, ceea era in logica regimului instaurat de Iliescu. L-am intalnit, in 1995, la Ambasada Frantei, cu ocazia zilei de 14 iulie. Se afla acolo cu alti colegi de la IMH, pe care-i cunosteam. Am schimbat banalitati, ca dintr-o data sa vorbeasca despre studiul pe care-l publicasem cu Valentin Stan si Renate Weber referitor la relatiile Romaniei cu Republica Moldova. Textul in cauza ajunsese de catva timp subiectul controverselor publice intrucat sustinea, in limbajul relatiilor internationale, cateva lucruri evidente. De genul: daca Moldova este un stat independent, lucrul acesta trebuie luat ca atare; discursurile oficiale care contesta situatia de fapt sunt contraproductive Romaniei si in plan intern, si extern etc. Dupa unanimitatea ziarelor, imi era evident ca in spatele furiei presei se aflau oamenii SRI. Confirmarea avea sa vina de la Raportul prezentat in noiembrie 1995, "referitor la indeplinirea atributiilor ce revin SRI", perioada 1994-1995. Textul elaborat de Serviciu facea trimitere, cu privire la politica externa a Romaniei, "la actiuni de influentare si dezinformare" precum "lansarea (...) diferitelor teze si idei menite sa favorizeze (...) determinarea adoptarii anumitor atitudini si pozitii, la nivel de stat, in raporturile cu alte tari". Se dadea exemplu "descurajarea unora dintre tendintele ce pot concura la normalizarea relatiilor cu Republica Moldova".
Iata-l insa pe Cuculeanu, care semnase la viata lui multe studii de fizica, dar nu se aratase vreodata interesat de politica externa, reprosandu-mi, acolo, pe gazonul proaspat udat de la Ambasada Frantei, atitudinea mea fata de Moldova. "E ca si cum ai scuipa-o pe mama", mi-a aruncat el, folosind acel stil patriotard care arata fariseismul de cea mai joasa speta. Nu obisnuiesc sa spun "Ba pe-a ma-tii!", dar m-a suparat suficient de tare ca sa iau si eu un ton alto: "Stiu cine are discursul asta. O sa primesc in curand dosarul de securitate si o sa-ti caut numele prin el."
Iarasi am exagerat. In dosarul de urmarire informativa nu aveam sa privesc nici atunci, nici astazi. Suntem in anul 2006, au trecut doua luni de la ultima solicitare a dosarului si tot nu am dat de el. Dar despre aceasta voi mai vorbi.
Plecarea
Era inca anul 1987. Dodo primise, in sfarsit, viza de plecare in SUA. Demisionase de la Institut si isi gasise prin amicul sau Petre Tudor de lucru ca gradinar la o ambasada. Era fericit. Urma sa plece. Urma sa scape din aceasta ingrozitoare temnita. Si cum fericirea nu e deplina daca nu o poti imparti, dorea sa ii duca cu el si pe altii. In ultima perioada a sederii sale, dupa primirea vizei, a incercat de nenumarate ori sa ma convinga sa plec si eu. Imi va obtine o invitatie, va face demersuri, se va ocupa de detalii. De ce sa raman? De ce sa fiu distrus?
Or, tema plecarii disparuse pentru mine din momentul in care apucasem sa trimit primele materiale in strainatate. Atunci, in 1987, "baietii" s-ar fi bucurat sa ma vada plecand. Dar mi-ar fi fost o jena de netrait sa fi transformat tot ce se intamplase cu mine pana atunci intr-o viza pe pasaport. Parca auzeam: "Romanii astia, care ridica vocea doar ca sa primeasca viza de emigrare".
In zilele dinaintea drumului la gara si bineinteles, pe acest ultim drum, Dodo a tot revenit la tema emigrarii. "Esti mai util dincolo", imi spunea el grav, cautand argumente cat mai convingatoare.
Evitam. El avea insa nevoie de un "da". Bine Dodo, i-am zis, ajungi acolo, o sa vedem. La gara i-am zambit aprobator. Il priveam intens. Incercam sa-i pastrez imaginea pe retina. Stiam - imi inchipuiam ca stiu - ca n-o sa-l mai vad niciodata. Il condusesem impreuna cu fiul meu, Liviu. Speram ca intr-o zi, el sa fie intampinat de Dodo pe pamantul Americii. Intre lucrurile lasate de Dodo inainte de plecare - impartise cu entuziasm tot ce avusese - era si o harta mare a Statelor Unite. Am pus-o in camera lui Liviu. I-am spus: "Este de la Dodo, pentru tine".
*
Dupa revolutie, aveam sa-l intalnesc pe Dodo de vreo sase-sapte ori, in diferite locuri, pe tot teritoriul Americii. In 1999 m-a asteptat pe aeroportul din Jacksonville. Ne-am imbratisat, am mers spre parcare printre palmieri gigantici, in minunata atmosfera a climei curate, calde si umede a Floridei. In cinci minute, inainte sa ajungem la masina, s-a dezlantuit o ploaie tropicala pe care nu o poti imagina visand-o la Bucuresti. Aveam de mers 15 metri de la acoperisul cel mai apropiat dinspre aerogara pana la truck-ul lui. Nici o sansa sa ajungem uscati la el. Dupa primii pasi am fi fost complet uzi. Eram amandoi in pantaloni scurti, albi, T-shirts, era cald, ne simteam sportivi, era bine. Asteptam? Dar cat? Dintr-odata, fara sa vorbim unul cu altul, cine stie?, poate tragand cu coada ochiului, ne-am dat bluzele jos de pe noi, am luat-o la fuga spre masina, am deschis usile ..., ne-am smuls, tot amandoi, pantalonii cu chilot cu tot, deja leoarca, si ne-am aruncat, ferind interiorul de apa, pe scaune. Am explodat de bucurie. Stateam complet goi inauntru, ploaia rapaia vesel pe capota, pe parbriz, lumina filtrata de picaturi ajungea verde, de la verdele crud, revarsat, al palmierilor care umpleau fundalul, si noi radeam. Radeam in hohote. Eram viu, in Paradis. O clipa, traind fericirea aceea, mi-a aparut imaginea plecarii lui Dodo cu trenul, din Bucuresti Nord, in vara lui 1987. Ii spuneam, pitindu-l in gand, "Adio!".
Mioara
A fost o vreme cand ideea emigrarii ma captivase, ma entuziasmase, ma obsedase. Emigrarea, sau mai bine zis, fuga in Occident era sa capete la un moment dat o turnura concreta. Totul are legatura cu un alt prieten, maghiar: Szabo Stefan. O sa trec acum peste episod, pentru ca altele simt nevoia sa explic in acest context.
Eu ma luptam in acei ani cu propriile limite. Nu ele erau marea problema. Ci ce se putea intampla cu cei de langa mine. Au fost atatea contexte istorice cand, daca infruntai autoritatea, disparea impreuna cu tine intreaga familie. In Siberia erau trimisi nu doar refusnicii, ci si sotia (sotul) si copiii. Cat despre soarta familiilor in China "Marelui Salt Inainte" si a Revolutiei culturale, ce sa mai vorbim? Daca as fi stiut ca viata copiilor este amenintata, nici nu s-ar fi pus problema s-o risc. Si deci sa accept o viata de sclav? In ceausism nu se mai punea aceasta problema. Existau implicatii, dar in zona minora. Penibilul diriginte de la clasa a VIII-a i-a scazut fiului meu nota la purtare in 1988 pentru ce facuse tatal. Astea erau nimicnicii.
Cum spuneam, din momentul cand incepusem sa trimit la "Europa Libera" primele texte, nu se mai punea in discutie emigrarea. Totul ar fi sugerat o strategie de pasaportar. Totusi, imi puteam permite sa gandesc astfel, sa ma pastrez conform cu mine, intrucat eram eliberat de celelalte obligatii. Eliberat prin sotie. Sa explic.
Mioara stia, desigur, tot ce faceam, tot ce gandeam. Mai putin detaliile. Nici o clipa nu mi-a spus ca-i e frica. Nu a incercat sa ma impiedice. Cu egocentrismul mediocru al barbatilor, eram de altfel atat de convins ca ceea ce fac este exact ceea ce-i bine, incat nu cred sa fi dezbatut cu sotia, "cu adevarat", daca imaginea mea despre viitorul nostru corespunde cu imaginea ei. Pentru mine era rezervata lupta, pentru ei, plecarea. Cand, in 1988, am pus pe hartie ce mi se intamplase, invitat de Ambasada americana in legatura cu "motivele care au determinat cercetarea si arestarea", unul dintre subiectele discutate a fost emigrarea sotiei si copiilor. Am invocat starea de tensiune si presiunea ce apasa pe umerii lor. Doar eram acuzat de tradare. Doamna Kristensen, responsabila cu tema emigrarii in cadrul Ambasadei, mi-a facut surpriza sa-mi spuna ca o astfel de cerere nu va fi probabil solutionata intrucat "statul american duce o politica de integrare si nu de separare a familiilor". Fara acest comentariu, as fi lasat in acel moment o cerere de viza pe numele lor.
Si mai mult decat intelegerea pe care Mioara mi-a oferit-o, a contat increderea totala in ce priveste devotamentul cu care va creste copiii, o data ramasa singura. Insist asupra acestor detalii, pentru a explica cat de impredictibil putea fi drumul celor care s-au opus la un moment dat sistemului. Problemele pe care mi le puneam erau probabil gandurile oricarui altcuiva inconjurat de o familie. Din fericire, sotia arata o deplina claritate si stabilitate in ce priveste viitorul.
Mioara avea un curaj simplu, fara nici un fel de orgoliu. Cand dupa arestarea mea, "echipa" a mers acasa sa scormoneasca, ea s-a asezat in usa si nu i-a lasat sa plece - amenintand ca o sa strige dupa ei pe scara blocului - pana nu-i arata procesul verbal de perchezitie. S-a tot plimbat intre procuratura militara, sectorul de partid si Rahova 39 ca sa afle pana la urma ce s-a intamplat cu mine. Dupa eliberare, conducerea Institutului a amenintat-o cu pierderea locului de munca, daca nu ma convinge sa renunt la ce faceam. "Ce imi reprosati mie?", a raspuns ea intr-un fel inocent, care nu prea mai permitea contraargumente si lungirea discutiei.
Dupa vizita la Ambasada americana am fost chemat de Gheorghe Vasile, seful Departamentului de Cercetari Penale. Mi-a zis cu o voce pe care o dorea tunatoare: "Nu vei mai calca in nici o ambasada. Sau renunti la prostii (ce impertinenta!), sau pui pe hartie cererea de plecare si vei merge la americani numai dupa ce primesti pasaportul cu viza cu tot, de la noi". Urma a doua zi sa-i raspund cu privire la aplicatia pentru emigrare. Inainte de a adormi, stand amandoi intinsi, in intuneric, i-am spus Mioarei: "Gandeste-te daca vrei sa emigram. Daca da, voi face maine cererea". Am lasat-o atunci sa aleaga, caci "prea multe le facusem" ei si celorlalti din jur. Mi-a zis sa hotarasc eu.
Nu era nevoie. Decisesem. Traiam langa unul dintre acei autentici eroi, si mai ales eroine, pe care unii si altii i-au insultat dupa 1990 cu impardonabila lor teza: toti au colaborat cu regimul. Acesti eroi discreti au fost uneori uitati, sau nu au fost vazuti, de chiar cei din imediata lor apropiere. De curajosii la vedere, avizi sa-si ideologizeze existenta lor "singulara".