Ca regizoare de film, Marguerite Duras s-a afirmat prin tendintele sale avangardiste si experimentale.

Filmografia lui Marguerite Duras este destul de ampla, element cu atit mai important cu cit a debutat destul de tirziu: mai intii scenariile pentru „Hiroshima mon amour" (1959), realizat de Alain Resnais, „Moderato cantabile" (1960), in regia lui Peter Brook, si „Une aussi longue absence" (1960), de Henri Colpi, au impus ideea ca Duras va continua sa inmineze niste scenarii unor cineasti, dar aceasta linie a fost intrerupta, iar o data cu filmele „La musica" (1967), a carui regie o semna impreuna cu Paul Seban, si „Detruir, dit-elle" (1969), Duras avea sa se impuna ca cineasta. Timpul si eforturile dedicate filmului pot parea destul de stranii din partea unei scriitoare care spunea ca „cinematografia este un fenomen secundar". In filme precum „India Song" (1975) si „Le camion" (1977), Duras si-a aplicat teoria conform careia imaginea nu e mai importanta decit cuvintele sau sunetul, sustinind ca dialogurile pot fi independente de imagini: in „Le camion", Duras insasi citea scenariul unui presupus film in fata lui Depardieu, care ar fi trebuit sa interpreteze rolul camionagiului, iar dialogul dintre autoare si actor e ilustrat prin imaginea unui camion care merge printr-un peisaj pustiu. In aproape toate filmele lui M.D., personajele feminine retin toata atentia si, chiar daca peliculele in sine nu erau facute pentru o distributie masiva, prestigiul regizoarei a fost suficient pentru a le atrage pe unele dintre cele mai mari actrite ale momentului, la care se adauga colaborarile cu importanti muzicieni si producatori. Daca, in „Hiroshima mon amour", rolul principal a fost jucat de Emmanuelle Riva, iar in „Moderato cantabile" - Jeanne Moreau, Duras a ales-o pe Delphine Seyrig pentru „La musica" si „Baxter Vera Baxter", revenind la Jeanne Moreau si la Lucia Bosé in „Nathalie Grangier".