In 1995, intr-o intalnire oficiala pe care am avut-o la Berna, cu ministrul comertuluui exterior, pe nesimtite, parca, atmosfera a devenit mai putin incarcata de scortosenie diplomatica, discutiile au iesit de sub controlul ri-
guros si formal, au devenit cumva mai firesti, mai omenesti. La un moment dat, ministrul elvetian imi spune: domnule ambasador, am fost in tara dumneavoastra si inainte si dupa 1989. Mie, Romania mi se pare una din tarile cele mai binecuvantate de pronie. Are si munti, si mare, si paduri si rauri si campie, probabil cea mai buna clima din Europa. Aveti resurse multiple, e adevarat, nu suficiente, dar oricum mai multe decat vecinele voastre si, mai mult, aveti o populatie scolita.
Ce va lipseste, domnule, ca sa deveniti o tara performanta? Ca atare, dezvoltata si cu populatia instarita?
Intrebarea demnitarului elvetian si toata demonstratia sa poate nu vor fi fost spontane, poate au fost gandite din timp si spuse mie cu talc. Dar, indiferent cum ar fi fost, mie nu prea-mi ramanea alt raspuns de dat (pe care, desigur, nu l-am formulat in acel cadru, dar pe care l-am spus cu glas tare in tara) decat ca: pai, domnule, Romaniei ii lipsesc conducatorii. Desigur, poate nu doar conducatorii, dar in primul rand ei.
Mi-am amintit de aceasta discutie, pe 30 noiembrie seara, cand posturile de televiziune au redat aprecierile presedintelui Traian Basescu referitoare la starea de mediocritate a Romaniei, la faptul ca s-a atins maximumul de performanta (aderarea la Uniunea Europeana) care se putea atinge din aceasta stare. Este evident ca sensul pe care il atribuie Traian Basescu termenului de mediocru-mediocritate nu este acela de cale de mijloc, potrivita, intre doua extreme, ci acela, folosit in general (si aproape singurul cunoscut), de mica valoare, de lipsit de calitati deosebite. Solutia pe care presedintele roman o vede pentru a scoate tara din mediocritatea in care este scufundata si a-i da sanse reale pentru integrare europeana, pentru atingerea standardelor occidentale, este recursul la elite si implicarea lor in politica.
Marturisirea, sa zic asa, lui Traian Basescu a deschis poarta unor controverse interminabile. Vor sari adversarii sai si vor spune ca limbajul pe care el insusi il foloseste uneori nu i se prea potriveste unui reprezentant al elitei, fie ea si politica. Si nici anumite gesturi, nu le reamintesc care, nu prea sunt prezidentiabile. Vor sari patriotarzii si vor spune ca e o jignire nationala sa banui macar "poporul roman" de mediocritate. Vor veni imediat exemplele de "mari romani" si de romani care au intrat in patrimoniul cultural universal. Si toate afirmatiile pot fi adevarate, macar in parte. Am sustinut si eu, intr-o discutie televizata cu un roman de mare caracter si frumusete umana, instruit, rafinat si ce calitati mari doriti sa-i atribuiti lui Ion Ratiu, ca nu cred intr-o criza morala generala (asta am afirma-
t-o in 1994, chiar de Sfantul Ion, intr-o emisiune a lui Vartan Arachelian). In criza se afla mai degraba extremele societatii: lumpenul (care se tot largeste) si cei care ne conduc. As fi tentat si acum sa-mi argumentez sustinerile.
Nu sunt convins ca cele mai mari probleme ale Romaniei ar fi in zona elitelor profesionale. Nici nu cred ca mai trebuie sa privim cu atata ingrijorare la faptul ca multi romani se realizeaza si azi in alte parti, zari si tari decat in Romania. Multi pleaca din tara si poate ca avem de ce sa regretam. Dar soseaua aceasta a inceput sa aiba doua sensuri. Se si vine in Romania. Pe sensul de intrare sunt si neromani (nu-mi place termenul de strain), dar sunt si romanasi, ca sa zic asa, care se intorc.
Inteleg, sigur, in felul meu, ingrijorarea presedintelui Basescu privitor la faptul ca politicienii nostri n-au reusit sa angreneze in masinaria conducerii sociale suficienti intelectuali de elita. Este, de fapt, ingrijorarea, impartasita de multa lume, cu privire la calitatea clasei politice. Am si eu cateva opinii in aceasta materie. Mai intai nu cred ca a lua cativa reprezentanti ai elitelor profesionale (fie din mediul literatilor, fie al stiintelor, fie al sportului, fie al altor zone) si a-i transplanta in parlament, in administratia de stat sau in mediul partidelor politice ar da roade nesperat de bogate. Eu cred in nevoia de exercitiu profesionist al politicii. Noi nu avem o elita politica. Politica se invata la scoli anume (pe care nu le avem) si se uceniceste, se deprinde la "locul de munca", (obicei interbelic intrerupt, din pacate, de vreo 60 de ani). Apoi, nu cred in virtutile automate ale tineretii. Varsta in sine nu este nici viciu, nici virtute. Mai mult, as zice ca aici (ca si in multe alte zone predispuse spre vicii) "tinerii" deprind foarte repede metehnele "batranilor". Sunt prea multe exemple de tineri politicieni care sunt mai "imbatraniti in rele", exact ca in mafie. Si-apoi, nici n-au prea aparut, in ultimii trei-patru ani, tineri politicieni care sa rupa gura targului.
Nu cred sa fiu singur in opinia mea atunci cand spun ca starea de mediocritate sau non-mediocritate a unei comunitati nu depinde doar si nici macar, prioritar, de starea extremitatilor sale. Fie ele cele de jos, fie cele de sus (elitele). Ea este determinata funciarmente de starea miezului masiv, de majoritatea critica a populatiei. Popoarele care au reusit sa fie in locuri fruntase sau sa recupereze relativ rapid marile dezechilibre au fost cele care au avut vointa sa investeasca masiv in instructie si in educatie. Or, probabil ca noi aici stam cel mai prost. Procentul celor nescolarizati sau cu scoala putina e mare iar abandonul scolar creste alarmant. Zona rurala este, din acest punct de vedere, intr-o teribila criza. Calitatea actului de invatamant, de la cel preuniversitar la cel universitar (mai ales odata cu inmultirea incredibila de universitati particulare - multe fiind strict afaceri profitabile la maximum pentru initiatori), este scazuta. Gradul de educatie (avem si atatea posturi TV care se intrec in promovarea subculturii, a limbajului suburban, a violentei fizice si verbale, a superficialitatii si impolitetii) a unui absolvent de liceu (mai jos nici nu indraznesc sa ma gandesc) este alarmant in comparatie cu perioada interbelica a Romaniei, de exemplu.
Sansele noastre, atatea cate le avem, nu constau in primul rand in bogatiile subsolului, in fertilitatea pamantului, in relief, clima si pozitie geografica (strategica, militara), ci constau esentialmente in cultivarea inteligentei si caracterului uman, in a abandona principiul "merg la plezneala", "ma descurc" si a-l inlocui cu pretuirea seriozitatii, a rigorii si a lucrului bine facut.