Nici cei care au fost loviti in piept de vremuri nu mai pot retrai autentic acele timpuri de frig, foamete si rusine. Nostalgicii nu insulta memoria, caci ea este oricum perversa, ci intelegerea a ceea ce li s-a intamplat.
Seria de multe lucruri despre care am povestit sugereaza probabil ca la mijlocul deceniului opt treceam printr-o furie a facutului. E o cantitate de adevar si in asta. Dar nou era pe atunci mai curand un soi de atractie spre atemporalitate. De ce si cum se revarsa presiunea zgurii zilnice in sentimente? Cum intra frigul din oase in arhitectura aspiratiilor?
Mergeam pe strazile Bucurestiului si le vedeam cu ochi noi. Cartierele vechi: Cotroceni, zona Galati, strazile cu nume de voievozi. Ma gandeam cum miscau buldozerele din vilele din Uranus. Iata, dupa exclusivismul studiilor de semiotica, de filozofie ori matematici aplicate, am ajuns sa-i caut pe autorii care scrisesera despre "fiinta nationala". Uneori ma mai ajut cu randuri scrise pe cand aveam memoria mai limpede. Am mai meditat in scris, sporadic, asupra noii, atunci, atractii pentru specificul romanesc. L-am citit pe D. Draghicescu si mi-am notat intr-un caiet tot felul de citate din cartea sa de referinta, Din psihologia poporului roman. I-am conspectat pe Constantin Radulescu-Motru, Mircea Vulcanescu, Ion Petrovici, Constantin Stere, Stefan Zeletin. Cautam in textele lor un refugiu cu aceeasi intensitate, probabil, cu care traisem cele trei luni de baie marxista din adolescenta. Tonusul cautarii e unul, descoperirile sunt diferite. Nimic nu era mai doveditor pentru starea care se instalase decat ritualul drumurilor la Biblioteca universitara, unde descoperisem cele patru volume ale Enciclopediei Romaniei, editata de Fundatia Regala in 1937. Le luam de pe raft, le rasfoiam incet, de la o coperta la cealalta, ma opream la o imagine, o priveam indelung, cautam o alta, citeam cateva file din Dimitrie Gusti, Iorga ori alt autor care veghea cu autoritate peste pagini, mai strangeam Enciclopedia la sfarsit intre palme gustand deja emotia reintalnirii peste patru-cinci zile. Gina Vieru m-a dus la arhitectul Constantin Joja, dovada ca intelegea nuantele a ce mi se intampla. Am plecat de la teoreticianul "nesfarsitului lirism" al arhitecturii nu doar cu volumul lui Sensuri si valori regasite, ci si cu o imensa nostalgie pentru nobletea sculptata a chipului unei lumi apuse. Nu erau aceste experiente jumatate vii-jumatate livresti? Ce legatura aveau ele cu plimbarile toamna pe aleile din cimitire? Sa prind soarele mat, sa vad spatiul inconjurat de frunze, sa le urmaresc, castanii, printre marmore. Ici, colo, cate o fotografie in medalion de piatra, o figura romantica, un an al nasterii, un an al mortii. O viata careia ii zambeai peste timp.
Pe acest fundal am schimbat stilul a ceea ce vroiam sa fac. Vinovatia pentru toata drama din jurul meu - caci nici o clipa nu m-am simtit eu insumi o victima; eram un om liber - se identifica din ce in ce mai mult cu imaginea celor doi conducatori. Cu figurile bicisnice ale lui Nicolae si Elena Ceausescu. Cu cat raul este mai personalizat, cu atat explicatia lui este mai simpla, cu atat solutia schimbarii este mai aproape, cu atat izbavirea are un continut mai concret. In ce plan accepti insa sa infrunti aceste chipuri goale? Parca nu mai simteam nici atractia bataliei cu sistemul, nu ma mai vedeam nici analistul acestuia. Un martor? Atat? A marturisi inseamna insa a gandi. Primul eseu care schimba stilistica a ce produsesem anterior, scris in vara lui 1986, vorbeste despre refugiul in atemporalitate. Despre acelasi lucru povesteau si lectura interbelicilor, si plimbarea printre morminte. Gandeam ca "La scara sa spatio-temporala rezultatele concrete sunt numai o exceptie: disidentul este chemat sa isi indeplineasca sarcina sa existentiala cu abnegatie si impacare, cu acel sentiment pe care l-am putea numi karmic, pentru ca el nu se vrea numai o expresie a compasiunii, ci si a intelegerii, printre altele, intelegerea ratiunii istorice si universale care transcende existenta cotidiana". Obsesia "disidentului" ca personaj principal marca inca amprenta atitudinala. Dar de aceasta data doream sa vorbesc despre valori. Nu despre lanturi Markov, ci despre compasiune. Nu invocam nucleul grafurilor, ci abnegatia.
Ce nu putea fi iertat
Mi-am lipit aceasta stare pe tot ceea ce am scris incepand cu vara anului 1986. Ma atragea dialogul cu cartile, tot o dovada a inclinatiei pentru atemporalitate care isi recunoaste sensul in una dintre definitiile date filozofiei: conversatia neintrerupta pe care omul o poarta de-a lungul secolelor cu el insusi, cu propriile sale probleme. Totusi, tema atemporalitatii nu era constientizata atunci. Ramane surpriza care ma intampina astazi recitind textele perioadei. Nu este nici unul care sa nu vorbeasca despre efortul distantarii de contextul si anecdotica dramei. Obsesia retragerii undeva, dincolo de actualitate, se regaseste in agenda tezista, se furiseaza in apelurile declamative, in accentele tematice, in pastisa cumva kitsch a motto-urilor. Si citatele pe care le imbratisam ca sa le impartasesc aveau tot o aura pozitiv-detasata, cum este aceasta bijuterie (mai putin traducerea) a lui Walter Rathenau: "Chiar epoca impovarata e demna de respect, caci ea nu este opera oamenilor, ci a umanitatii, deci a naturii creatoare, care poate fi dura, dar niciodata fara semnificatie. Daca epoca in care traim este dura, cu atat mai mult avem datoria sa o iubim, sa o inconjuram cu dragostea noastra, pana ce vom deplasa masele grele de materie care ascund lumina ce straluceste de partea cealalta".
Din vara anului 1986 pana in vara anului 1987 am scris vreo zece eseuri, primele luand drumul lumii libere prin intermediul Bibliotecii R.F. Germania. Evident, tema dialecticii degradarii, tema culpei, paralela cu lumea lui Orwell, infruntarea tezei lui Claude-Levi Strauss: "Nici o societate nu este fundamental buna... nici una nu este fundamental rea" cu exemplul romanesc, povestesc despre radicalitatea acelor pagini. Exista insa ceva care nu-mi dadea pace. Marea tema a acelor ani nu era contestarea comunismului si a altor tinte teoretice, chiar daca aplicate la Romania deceniului opt. In definitiv, existau cateva pagini critice care puteau linisti frustrarea intelectuala. Lucrurile cele mai grave erau atunci "impulsurile bolnave, nimicnicia, orgoliul grotesc al sefului statului roman, al omului care raspunde in modul cel mai direct de scandalul evolutiei sociale".
Cuvintele anterioare descriau adevarul, sau cel putin eu asa gandeam. Acestea erau cuvintele de scris, nu altele. Cine sa o faca? Stiam ca, ajuns la acest punct, lucrurile o puteau lua pe o cale fara nici o sansa de intoarcere. O percepeam, ba chiar "stiam". Intr-o seara, toamna lui 1985, am urcat la Sorel (Vieru) fara sa-l anunt. L-am gasit lipit de sofa, cu o fata acoperita de tristete. In felul lui de a-si trai durerea. Delicat, adunat usor din umeri, cu o deznadejde discreta: "nimic nu mai poate fi facut". Parca-l vedeai strangand in brate umbra cazuta a nedreptatii.
Fusese la inmormantarea lui Gheorghe Ursu. Familia putuse sa vada urmele lasate de tortionari pe trupul fostului sau prieten. Securitatea dorise sa transmita un mesaj: asa vor sfarsi cei care-i vor urma pilda. Care pilda? Se stie ca ancheta fusese motivata de descoperirea Jurnalului sau. Familia banuia ca razbunarea trebuie sa fi venit de la "ea". Cateva randuri din Jurnal o insultau in termeni usturatori pe Elena Ceausescu. Aceasta era limita limitei in ultimii ani ai celor doi tirani. Orice putea fi suportat. Numai de paranoici sa nu te iei.
Restul este traire
In primavara lui 1987 am trait un moment greu. Oare lasasem la o parte tema celor doi paranoici din frica? Cei doi pe care nu-i iertam fara sa-i fi facut la doua zile bicisnici, si nu doar in fata oglinzii, aveau oare puterea sa ma faca sa tac? Daca asa aveau sa arate lucrurile, inseamna ca ma inselam pe mine insumi in entuziasmele mele opozitioniste. Peste ani, am scris in Postfata volumului amintit inca la inceput, Spre o filozofie a disidentei, cateva randuri despre indoielile pe care le-am trait atunci: "Sub care imperativ ma aflam atunci cand incepusem sa imaginez scenarii ale unei disidente de tip intelectualist? Cat era vorba despre orgoliu? .... "Dar era si rationalitate in ceea ce faceam. Uneori prea multa rationalitate: pregatisem oare ani de zile un scenariu convenabil, scenariul disidentei (pseudo)savante?"
Mai tarziu, in volumul sau despre Romanii dupa '89, Alina Mungiu a facut referire la aceste randuri si le-a preluat ad litteram. Ea insista, in acest fel, pe forma a ceea ce eu insumi scrisesem. Or, ceea ce spuneam in acea Postfata avea - as adauga acum cand intru intr-o zona a intimitatii - forma unei modestii cu rol stilistic. Atunci cand am scris textele de la care nu mai exista cale de intors: "Paranoia si prestatie sociala" si "Spectrul culpei", am stat in fata cu imaginea intensa, aproape concreta, a plutonului de executie. Ceea ce nu se poate povesti decat pe jumatate. Restul este traire. Dincolo de orice judecata asupra substantei, cei care au traversat perioada isi pot imagina ce insemnau in contextul epocii declamatii de genul: "Cultul personalitatii din anii '80 a dus la degenerarea relatiilor sociale pana la o saracie infamanta: relatiile dintre o populatie de sclavi si cativa stapani. Aceasta este marea culpa impotriva societatii de care, in oglinda adevaratei istorii, Nicolae Ceausescu si mandarinii sai nu vor fi absolviti". Sau: "Evidenta: realitatea strivitoare a totalitarismului. Iar alaturi, la rand sau inaintea ei, psihologia paranoica a conducatorului Romaniei, dublata, in ultima vreme de inconfundabile semne de senilitate".
Trecand in zona cea mai intima a amintirilor, nu gandesc in nici o clipa ca infruntarea mea cu emotia mortii posibile (probabile?) ar fi fost unica. Ramane doar ca cele intamplate ma fac sensibil la asemenea situatii. Poate din acest motiv am fost atat de tulburat de interviul luat unui adept Yoga care povestea ceva foarte asemanator cu ce mi se intamplase mie. Petre Groza a ajuns la un moment dat, in timpul istorisirii despre represiunea pe care o suportase inainte de 1989, la urmatorul detaliu. "Asumarea mortii cred ca a fost lectia mea. Iti este frica si la un moment dat te intrebi: <<Ce pot de fapt sa-mi faca? Mai rau decat sa ma omoare n-au ce sa-mi faca.>> (...) Din momentul acela, cand m-am hotarat sa si mor, m-am linistit, mi-am asumat totul. Imediat dupa aceea am simtit ca s-a deschis cerul si c-o sa ies. A fost ca un miracol."
Fricile
Nu doar ca ce mi se intamplase nu putea fi unic, dar nici genele mele nu au fost ale unui om curajos. Din contra. Voi aminti, pentru anecdotica sau pentru a sublinia paradoxul, ca in copilarie eram chiar foarte fricos. Cred ca totul mi se trage de la una dintre cele mai vechi experiente, pe la varsta de trei ani, pe care am pastrat-o in memorie. Am mers atunci cu parintii la un film cu Stan si Bran. Scena se petrece intr-un labirint, noaptea, cu Stan asezat pe o banca, invartindu-si mainile la lumina lampadarului in timp ce o a treia mana se strecoara, de dincolo de gard, pentru a intra in joc. Farseurul, imbracat in alb, se pregatea sa apara, pe neasteptate si sa-l inspaimante. "Fantoma" s-a prelins in stanga lui Stan si cand comicul a intors fata spre el am tipat de s-a auzit in toata sala. Mi-era oricum frica sa stau singur in noapte, dar de atunci teama de intuneric devenise aproape insuportabila. Pe la 14 ani, nu mi-am mai acceptat teama. Am inceput sa fac plimbari, seara, pe aleile din Crangul Buzaului, eventual intram cinci metri printre copaci. Nu ajungeam insa sa trec marele test, de a ma afunda adanc si a ramane, in padure, o perioada din noapte. Ziua imi promiteam totul, la venirea intunericului energia aceea patetica se facea ghemotoc. Am ghicit solutia. Sa ajung pe lumina intr-un loc de unde nu mai aveam cum sa ma intorc la lasarea intunericului. Intr-o sambata, am plecat din Buzau spre zona Istritei. Am nimerit, pe inserat, intr-un desis. Din momentul cand nu s-a mai vazut aproape nimic, chiar nu mai aveam cum sa plec. M-am ghemuit sub niste tufisuri. Era deja foarte rece, cumva prin noiembrie. In jurul meu, noaptea a inceput sa freamate, o multime de vietati incepeau sa miste, la un metru a ajuns si un iepuras - nu inventez -, totul putea fi chiar atragator. Dar mi-era groaznic de frig. Din cauza frigului, nu a intunericului, abia asteptam sa apara zorii.
Atunci s-a schimbat, intr-adevar, ceva din mine. Si a ramas fascinatia pentru cei care isi inving frica. O lunga perioada de timp, cea mai teribila scena imaginata in literatura mi s-a parut a fi gasit-o in "Conditia umana". Doi dintre eroii lui Malraux asteapta sa fie aruncati asemenea celorlalti tovarasi in cuptorul locomotivei care impingea un tren al lui Chiang Kai-Shek spre front. Ei sunt insa privilegiati. Au fiecare cate o capsula cu cianura. Inainte de ingrozitorul sfarsit, pot sa o sparga. Dar nu o vor face. Alaturi stau cativa cunoscuti care scancesc privind gaura hulpava a cuptorului. Lor le vor imparti capsulele. Cine a imaginat o scena mai infricosatoare ca aceasta?
Dar nu doar aceste reverii adolescentine au contat atunci. Era vremea cand libertatea insemna si libertatea de a lua distanta fata de astfel de fascinatii.