Tot mai multi - jurnalisti, sau pur si simplu prieteni - ma intreaba de ce oare romanii nu resimt Ziua Nationala ca pe o sarbatoare adevarata care sa-i implice intr-un sentiment comun si festiv. M-am gandit adesea ca ne deosebim de alte natii in privinta raportarii noastre - personale si autentice, nu formale si retorice - la ziua de 1 decembrie si in genere la simbolistica traditionala a natiunii.
Singurul test al participarii din toata inima la o sarbatoare comuna, singurul care da masura reala a interiorizarii unei zile de bucurie impartasita, este testul interdictiei. Vreme de 45 de ani, Craciunul sau Pastele nu existau oficial, erai prost vazut daca le praznuiai la vedere si, cu toate astea, noi le-am sarbatorit cu incapatanare, nu numai fiindca erau sarbatori crestinesti traditionale, ci si pentru ca erau sarbatorile noastre pe care "ei" - Statul, partidul, oficialitatile - ni le interziceau. Eram eleva in ultima clasa de liceu cand nu stiu carui activist stupid i-a venit ideea sa ne oblige sa recuperam o zi in care scolile fusesera inchise, nu mai stiu de ce, aducandu-ne in Duminica Pastelor la cursuri. Rezultatul a fost senzational: nimeni nu a venit in uniforma, toti am adus cozonac si oua rosii la scoala, profesorii n-au predat lectiile "la zi", ci ne-au povestit tot felul de istorii si istorioare: imi amintesc si azi lectia de Latina, cu eminentul si mereu regretatul nostru profesor Gh. Gutu, de obicei de o exigenta necrutatoare, dar care, atunci, ne-a adus spre citit si tradus anecdote antice si ne-a explicat tot felul de etimologii insolite. Culmea e ca nimeni n-a patit nimic, directia scolii a avut intelepciunea sa se faca a nu vedea, iar turnatorii obisnuiti - aveam un profesor de Muzica odios, care isi para mereu colegii pentru lipsa de vigilenta - au amutit. Un ecumenism universal ne-a solidarizat deplin, aveam colegi catolici, armeni si evrei, care celebrau Pastele in familiile lor la alte date si altfel, dar nimic nu a contat in fata sentimentului unanim al sarbatorii interzise la care nu acceptam sa renuntam.
Memoria colectiva nu e atat de amnezica incat sa uite ca, decenii de-a randul, Ziua Nationala a RSR a fost 23 august, un eveniment cat se poate de controversat, si nici ca, acum 16 ani, alegerea Marii Uniri nu a fost nici pe departe un prilej de unire in cuget si-n simtiri. Proaspat alesul Parlament al Romaniei a fost atunci scena unor confruntari aprige intre firava Opozitie, care propunea drept zi nationala aniversarea Revolutiei, si masiva majoritate FSN - profitorii revolutiei - care s-au agatat de 1 decembrie ca sa scape de 16-21 si sa faca in ciuda UDMR. Vacarmul s-a mutat apoi pe scena mare a tarii, unde huiduieli groase si prelungi, zambitor incurajate de presedinte si de primul-ministru, au facut din 1 decembrie un prilej de dezbinare nationala in cel mai pur spirit al luptei de clasa.
Aveam, poate, in 1990, sansa de a deprinde alfabetul solidaritatii civice, democratice, a natiunii. Aveam, poate, sansa de a interioriza simbolistica fidelitatii fata de Patria comuna. Ca multe alte sanse pe care regimul Iliescu ne-a facut sa le ratam in acei ani inaugurali, si aceasta a fost ratata, si 1 decembrie a ramas o festivitate politica, solstitiul de iarna al dezbinarilor noastre. Poate ca multi am celebra Ziua Nationala in ilegalitate. Liber, ar trebui sa fim fiecare mandri de noi insine ca sa ne mandrim cu Patria comuna, si nu suntem. Vesnic frustrati, afisam un dispret care secatuieste orice celebrare.