Patriotismul la romani

M-am intrebat adesea ce sarbatorim pe 1 Decembrie in afara de Marea Unire. Patriotii infocati vor spune ca totul: limba, istoria, cultura, traditiile, trecutul glorios si viitorul luminos etc. Cinicii vor ridica din umeri si vor face cateva remarci destul de caustice la adresa propriei tari. In fond, ambele categorii sunt alcatuite din indivizi care se simt romani in aceeasi masura.
Chiar daca unii inca se mai minuneaza de norocul care i-a lovit cand s-au nascut "in spatiul carpato-danubiano-pontic", iar altii nu stiu ce planuri sa mai inventeze ca sa o stearga de pe-aici. Si entuziastul, si cinicul sunt la fel de romani. In consecinta, la fel de neseriosi. Incep sa cred ca tocmai in asta consta farmecul Romaniei: in multitudinea formelor in care se manifesta neseriozitatea.
La fel de neserios este emigrantul care isi reneaga tara de origine uitand ca si lepadarea de Romania este cat se poate de balcanica, precum si cel care se infoaie la gandul ca este urmasul lui Traian si al lui Decebal uitand ca, totodata, este si descendent al gotului Ermanaric, hunului Attila sau mongolului Batu Han.
Ambivalenta se arata chiar si in modul in care celebram 1 Decembrie. Dimineata urmarim admirativi defilarea pe sub Arcul de Triumf (slava Domnului ca armata a renuntat la imbecilul pas de gasca ce tasa talpile si zguduia creierii nefericitilor soldati!), iar seara profitam de ziua libera pentru a umple crasmele orasului. Dupa cateva beri peste limita admisa, ne plangem de mila, anatemizam balcanismele si miticismele, desi aproape nimeni nu tanjeste la seriozitatea constipata a popoarelor germanice.
Acum cativa ani un ardelean publica un manifest, "M-am saturat de Romania", in care deplangea neseriozitatea regatenilor si preamarea cultura ardeleneasca orientata spre Occident. Trecem peste faptul ca civilizatia ardeleneasca a fost in proportie covarsitoare facuta de unguri si de germani. Insa manifestul acela a produs o indignare generalizata, cum numai la romani mai gasesti.
Subit, toata lumea a uitat ca cel putin odata in viata si-a spus ca asta nu e tara in care se poate trai sau "ca la noi la nimenea". La scurt timp, evenimentul a fost uitat si nu cred ca a renuntat cineva la scuipatul semintelor pe jos din cauza indignarii curajosului ardelean. Nici nu ne sta in caracter sa ne luam prea in serios. Chiar si patriotarzii de serviciu au ceva neserios in patriotismul lor. Cum poti sa-i iei in serios cand si acum deplang faptul ca lumea nu recunoaste ca cel care a descoperit insulina era roman, iar primul om care a zburat a fost Traian Vuia. In plus, se falesc teribil cu Petrache Poenaru, cel care a inventat stiloul si a facut ca penajul gastelor sa ramana intact pana la moartea prea persecutatelor zburatoare.
Dupa cum la fel de balcanici ca si noi sunt cei care isi scuipa in san cand aud de tara in care s-au nascut. Cioran si-a irosit tineretea certandu-se cu propriul popor, subiect cu care niciun occidental serios nu si-ar pierde vremea. Frivolitatea, chiar si disimulata in patriotism, este pentru noi o fatalitate si nu vad de ce ar trebui sa ne rusinam de asta. Nici macar n-avem cu ce o inlocui.
Latinismul Scolii Ardelene, francofilia dinainte de comunism nu ne-au facut nici mai latini decat eram si nici nu ne-a frantuzit prea tare. In schimb, ne-am maimutarit teribil in timp ce incercam sa scapam de propria noastra conditie. S-au prins vreo cativa de ridicolul situatiei, dar, ca niste Don Quijote ai Balcanilor, au plecat in cautarea "specificului romanesc". Asa a aparut si stupidul samanatorism care a infestat manualele de literatura si a chinuit atatea generatii de elevi.
Probabil am fi fost mai linistiti daca ne asumam demult propria frivolitate. N-ar trebui sa ne mai ferim de apartenenta la Balcani sau la Orient mai mult decat ne-am dorit sa intram in UE. La urma urmelor, este nociv sa te iei prea mult in serios. Este dovada de lipsa de modestie.

---

Despre autor: