NATO isi proclama valori comune, critica lipsa comunitatii de actiune, dar nu reuseste nici acum sa-si identifice interesele comune.

Ca si la summiturile precedente, la Riga s-a luat act de situatia deja existenta, s-a reiterat importanta unei colaborari mai strinse intre SUA si pilonul european al NATO si, intr-un mod diplomatic, s-au gasit oarece vinovati pentru ineficienta Aliantei. Statele europene cu vechi state de plata in NATO au fost criticate pentru lipsa de implicare in conflictele din Orientul Mijlociu, iar Bruxelles-ului i s-a atras atentia sa nu dubleze structura NATO prin a sa Identitate Europeana de Securitate si Aparare si sa contribuie mai mult la bugetul greu incercat al Aliantei. Ca un déjà-vu, summitul nu releva decit aceleasi metehne cu care NATO se confrunta din 1990. Prevenirea amenintarilor la adresa statelor membre si chiar a securitatii globale s-a transformat in reactie la crize deja declansate si cronicizate, gestionarea crizelor s-a transformat in angajare totala pe teatrele de razboi din Afganistan si din Irak, in timp ce securitatea energetica a membrilor NATO este tot mai dependenta de capriciile Kremlinului.

Ce nu s-a luat in discutie la Riga a fost criza de identitate a Aliantei. Eficienta NATO s-a fundamentat pe realismul politic al oricarei aliante militare. „Germania trebuie tinuta jos, America inauntru, iar URSS afara" a fost reteta succesului, adica identificarea aceluiasi inamic de catre toti membrii Aliantei. Riga 2006 a confirmat ca America incepe sa nu mai fie inauntru, ci tot mai raspindita pe teatrele de operatiuni, ca Germania (i.e. Europa) trebuie sa plateasca un pret tot mai mare pentru securitatea sa, iar Rusia nu se mai afla afara, ci are un statut uneori mai important decit cel al unui membru plin al NATO. Dupa 1990, „idealismul" Washingtonului a propus noi inamici precum instabilitatea politica, crizele umanitare, valurile de imigranti, insa nici macar temutul terorism islamic nu a reusit sa coalizeze aliatii NATO precum a reusit URSS. In timp ce strategia SUA tinde sa faca trecerea de la peace keeping catre mai utilul peace making, NATO nu reuseste inca sa devina o organizatie de securitate globala si ofensiva. Se ajunge la parteneriate cu statele nord-africane, cu Japonia si cu Australia, asa cum s-a hotarit la Riga. Nemultumirea Europei nu a intirziat. La deja vechea fronda franceza din cadrul NATO, Germania, copilul de suflet al SUA din timpul Razboiului Rece, si-a adus aminte de realismul lui Bismarck si nu participa decit simbolic la eforturile americane, ca de altfel multi dintre membrii fondatori ai Aliantei. Atlantisti convinsi ramin doar Marea Britanie, Olanda si „lupii tineri" din Est, dornici sa cistige increderea Occidentului si sa traiasca satisfactia apartenentei la NATO, pe care istoria le-a refuzat-o pina acum.