Sarbatorim astazi, istoric vorbind, ultima Zi Nationala a Romaniei asa cum o stiu generatiile astazi in viata - batind mereu la usa Occidentului, dar raminind la portile Orientului; vorbind frantuzeste, dar furind balcanic; sperind sa vina americanii, dar calcata de sovietici. Anul viitor, pe vremea aceasta, vom aniversa 1 Decembrie intr-un stat national mai putin suveran, dar 100% european. Grea sarcina!

Anul acesta, Premiul Nobel pentru Pace a fost luat de fondatorul unei banci care a scos din saracie cinci milioane de oameni in Bangladesh, imprumutindu-le bani fara a avea garantiile obisnuite ca acestia vor restitui imprumutul. Unica garantie a lui Muhammad Yunus era data de faptul ca debitorii erau integrati intr-un grup, iar daca unul dintre ei nu platea, tot grupul era responsabil. Fiecare depindea, asadar, de solvabilitatea celorlalti, iar cel care era in incapacitate de plata era tras, impins, ajutat, tirit, daca era nevoie, de toti ceilalti, pentru a iesi la liman.

In mare masura, UE a fost si mai este, pentru Romania, un fel de Grameen Bank, care ne-a tras pina acum de par din Bangladesh-ul nostru, cind noi n-am fost in stare sa ne descurcam singuri. Desi n-am prezentat garantii ca vrem sau putem sa ne indeplinim angajamentele, am beneficiat de faptul ca UE a considerat ca securitatea si bunastarea intregului bloc depind si de cele ale Romaniei.

De la 1 ianuarie, Romania cedeaza, teoretic, o parte dintre prerogativele nationale Bruxelles-ului. Practic insa, pierderea suveranitatii a inceput o data cu negocierea primelor capitole de aderare, in anul 2000. De atunci pina in prezent, pozitia tarii noastre fata de Bruxelles a fost destul de ingrata - neavind habar incotro sa cirmim tranzitia noastra postcomunista perpetua, am zis bogdaproste ca cineva ne ia de minuta si ne tiraste cumva inspre „luminita de la capatul tunelului". Din acest motiv, si din altele, politice, am mers in general cu saru’ mina la Bruxelles si am acceptat fara sa cricnim conditiile cerute de UE. Strinsi cu usa, intrucit doar cu indulgenta se putea spune ca indeplinim criteriile de aderare, iar fiecare nota buna primita de la evaluatorii Comisiei Europene era mai degraba de incurajare decit constatarea unor progrese reale, nu ne puteam permite o pozitie de forta. Ne-am angajat, astfel, sa poluam mai putin, sa aliniem pretul gazelor si al electricitatii la cel european, sa taiem porcul cu anestezie, sa inchidem fabrici de lapte. Incetul cu incetul, vom simti pe pielea noastra cit de bine sau cit de prost am negociat.

In ciuda sperantelor in „mina providentiala" a Bruxelles-ului, abia de la 1 ianuarie raspunderea statului roman creste semnificativ. Ca si in cazul Bancii Grameen, interesul celorlalti membri UE nu este prosperitatea Romaniei, ci a lor. De bunastarea noastra se vor ingriji numai in masura in care ea ii va afecta, direct sau indirect. Debitorul „salvat" de ceilalti in Bangladesh era ajutat numai cit sa isi plateasca datoriile, nu sa se si imbogateasca. De altfel, o mare parte dintre politicile esentiale (externe, aparare, sanatate, invatamint) cad putin sau deloc sub incidenta Bruxelles-ului. In rest, abia din 2007, din postura de membri ai UE, vom putea face ceea ce nu am putut pina acum: sa avem un cuvint de spus in deciziile Uniunii. Depinde exclusiv de noi daca vom sti sa ne folosim puterea de vot pe care o avem, ca al saptelea stat ca marime in UE. A stiut deja s-o faca Polonia, care a cerut voturi mai multe in proiectata Constitutie europeana si fonduri structurale dupa marimea sa, si a blocat semnarea cu Rusia a unui acord energetic defavorabil ei. La polul opus, daca nu vom sti sa ne protejam interesele nationale, UE ne va mentine pe linia de plutire, pentru interesul general, cum face acum cu Ungaria intrata in debandada economico-sociala, dar nu ne va baga in traista mai mult decit strictul necesar.