Chinezii de la o fabrica de biogaz si-au cantarit zilnic rahatul si au calculat ca, pe durata unei vieti medii, un angajat de conditie medie produce in medie sase tone.

Nu stiu care e terminologia stiintifica pentru activitatea uzinala la latrina, daca se spune ""produce"" sau ""creeaza"", daca statisticile amanuntesc chestiunea pana in punctul in care se poate vorbi de ""randament pe fund de locuitor"" si de ""cresterea productivitatii"" o data cu cresterea nivelului de trai, insa mi-e limpede ca, odata ajunsi aici, la rentabilizarea pe plan mondial a defecatiei, ziua unor imperative defecationale, interesand biogazul si salvarea energetica, prin coordonarea planetara a cantitatii de rahat, n-are cum sa fie departe.

Filmul de televiziune despre fabrica aceea chinezeasca trata subiectul cu atata gravitate, incat numai ideea de a glumi pe seama ultimei izbanzi a economiei asiatice imi producea o constipatie cu substrat filozofic. Cum sa razi de un om care merge la toaleta asistat de un intreg sobor de savanti si e multumit ca, usurandu-se cu talent si responsabilitate, isi face datoria de bun cetatean?

In urma cu ceva vreme ma gandeam sa scriu biografia de
WC a unui obez din Parlament, socotind cum s-a rotunjit ea la tonaj pe masura ce burduhosul a evoluat de la baietelul sfrijit de la tara, hranit numai cu mamaliga si mujdei, spre conditia de intelectual politic de un chintal si jumatate. Cum i s-a largit sfincterul, o data cu ascensiunea pe scara sociala, astfel ca astazi sa poata deconta in fiece zi echivalentul in fecale a cate unui discurs ideologic de treizeci de pagini. N-am purces la lucru, intrucat nu cunosteam media cantitativa in Romania si cum se relationeaza aceasta in Europa cu venitul si greutatea medie a europeanului. Acum, cand stiinta chineza mi-a dat un reper, stiu ca personajul meu - care vine direct din partidul penalilor si ii reprezinta, la cele 150 de kile ale sale, pe nemancatii din Dolj - e si o importanta sursa de biogaz inca neexplorata. La o productie exceptionala, de optsprezece tone de rahat, echivaland cu hardaul a trei chinezi hraniti experimental si zece traind de la o zi la alta, se poate spune ca omul nostru politic n-a trait degeaba. Cu intelectuali ca el, dotati atat pentru promisiuni electorale, cat si pentru un scaun masiv, consistent, reprezentativ, omenirea are de ales: ori trece pe biogaz, ori va fi acoperita cu un strat de treizeci de miliarde de tone de rahat. Si, astfel, legea trecerii cantitatii intr-o noua calitate isi va afla in sfarsit substanta. Dar si damful. Cat despre angajatul unei fabrici de biogaz, poate sa fie plimbat, in drumul de intoarcere acasa, prin trei fabrici de parfumuri si tot pute. Solutia chineza e perfecta, cu o conditie: sa ramana la ei, acolo.