Pentru evolutia literara a lui Petru Poanta, "Clujul meu. Oameni si locuri. O istorie subiectiva a Casei de Cultura a Studentilor" e o carte atipica. Autorul are in spate 33 de ani de critica literara si eseu (atent la orice semnificatie, cred ca el a sesizat primul intervalul), insa nici un volum de acest fel. A scris despre George Cosbuc, dar si despre autori contemporani, s-a ocupat de "Cercul literar de la Sibiu", dar si de "efectul Echinox". Dupa ce atata timp a profesat un anumit discurs, acum lanseaza pe piata, la Casa Cartii de stiinta (mai e nevoie sa spunem orasul?), un volum de (para)literatura.
"Clujul meu..." e, asa cum marturiseste Petru Poanta inca inainte de "Preliminarii", "o istorie vie si neconventionala a unei lumi in care personajul principal va fi Orasul" (p. 5). Pentru critic, astfel personalizat, Clujul nu face decat sa graviteze in jurul unei institutii in continua metamorfoza (Casa de Cultura a Studentilor), sprijinita permanent de oameni afini lui. Trebuie spus de la inceput: "Casa" - asa cum o numeste el afectiv - apartine celor care, pana in 1989, au mentinut-o ca spatiu al libertatii intelectuale, departe de pericolul ideologizarii, iar apoi i-au asigurat o continuitate activa. In timp ce figurilor benefice li se schiteaza portrete elogioase, cele nocive ocupa un spatiu mai restrans in economia cartii. Pe acestea, Petru Poanta le vestejeste fara incrancenare.
Antagonismului la scara mica ii corespunde unul global, care opune, in cadrul scrierii memorialistice de fata (caci are un asemenea registru), doua "perioade-cheie" pentru fenomenul literar romanesc postbelic. Anii '80, pusi in relatie cu anii '60, inseamna pentru autor trecerea de la Clujul ca "vast salon deschis" la "orasul intunericului" si de la "sentimentul colectiv al renasterii" la "Cantarea Romaniei". Modei care a impus fusta mini, cu trena ei de semnificatii sociale, ii urmeaza mania bancului politic, mijloc de refulare in masa. Drumul nu e, insa, numai involutiv. "Destinului de marginal glorios" al lui Lucian Blaga ii raspunde acum profilul lui Adrian Popescu, pe care autorul il vede drept liderul generatiei sale.
Faima literara a unui prozator cum e Vasile Rebreanu sau a unui poet ca Al. Caprariu a palit si Petru Poanta constata ca, in anii '80, postmodernistii vor deveni - "ajutati" si de situatia politica - noile vedete culturale. Incep sa fie puse in circulatie alte nume, Cenaclul Echinox iese din autismul local si ia contact cu poezia bucuresteana, chiar cu aripa ei "dura". Insasi aparitia legendarului "Echinox" a fost o aventura pe care criticul o povesteste cu fervoare, in cunostinta de cauza. In primavara anului 1968 (ce an!), un grup de studenti, din care faceau parte Adrian Popescu, Dinu Flamand, Eugen Uricaru, Olimpia Radu, Ion Mircea, hotaraste sa infiinteze un cenaclu in cadrul Filologiei clujene. Banuindu-i de intentii contrarevolutionare, decanul nu le aproba proiectul. Asa au ajuns tinerii subtiri, de care pomeneam mai inainte, sa-si tina sedintele de cenaclu la crama "Bucuresti", condusa, pe atunci, de Remus Pop, zis Mongolu. Lanseaza revista, au un succes neasteptat, care ii reabiliteaza si, astfel, isi pot continua intalnirile literare in spatiul facultatii.
Desi autorul alcatuieste portrete favorabile mai multor personalitati (cel mai consistent e dedicat lui Dumitru Farcas, pe care Petru Poanta aproape il zeifica), impresionanta ramane imaginea Marianei Marin: "Venise din Bucuresti sa citeasca tanara poeta Mariana Marin (...). Versurile (...) au produs o stupoare cum arareori se intampla in asemenea imprejurari. Se auzea acolo un rechizitoriu infricosator asupra unei realitati atroce. Nu aluzii la realitatea contemporana, ci denuntarea ei expresa, intr-o poezie de o expresivitate cruda si sarcastica. Poeta insasi, o bruneta de o frumusete naturala si intensa, afisa furoarea naturala a unui Savonarola feminin, parand sa transforme lectura intr-un recital apocaliptic" (p. 161). Iata o mostra din talentul scriitoricesc pe care Petru Poanta il pune "la bataie" pentru a-si cartografia cultural orasul.