E interesant sa observi ca noul „Big Brother" nu-ti impune anumite conceptii. Iti cere doar sa renunti la cele pe care ti le-ai format. O data cu smacurile din cabina de machiaj, intra in emisie o figura care-ti seamana perfect, fara sa-ti mai apartina. Te trezesti „in aer".

Incepind cu anii ’60, televiziunea a devenit stapina societatilor occidentale. Italia postbelica si-a desavirsit unitatea nationala gratie lui Rai Uno. Franta celei de-a V-a Republici a pregatit Mai ’68 prin mutarea pe platou a corifeilor anti-sistem, proveniti din Scoala Normala Superioara. Tentativa de asasinare a lui Juan Carlos a fost televizata in parlamentul spaniol. Revolutia romana din ’89 si-a cistigat ghilimelele in direct... Treptat, istoria insasi - ca bazin al constiintei colective - s-a mutat din strada in spatiul hertzian.

Initial, televiziunile au functionat strict propagandistic. Exprimau vocea guvernului, intonata grav. Apoi au oferit cadrul unor dezbateri controlate prin filtrarea „temelor". Pina la urma, ele au inlocuit dialogul social printr-un spectacol autoreferential: „The show must go on". Mi se pare ingrat sa neglijam, in acest context, preistoria radiofonica a televiziunii. Radioul a fost primul „organ" al culturii de masa. In 1939, Orson Welles semana panica in SUA prin experimentul manipulatoriu din „Razboiul lumilor". Pe durata celui de-al Doilea Razboi Mondial, BBC s-a dovedit la fel de important pentru soarta conflictului, ca si radarul sau „Enigma" criptografiei naziste. Altfel spus, mass-media tuteleaza o lunga epoca fara fisuri. Epoca numerelor mari. Epoca audientei anonime, in care nu mai avem trasaturi personale. Din pacate, imaginarul acestei masificari (amplu denuntat in antropologia anilor ’80) a decis sa se replieze intr-o tactica si mai perfida. S-a trecut de la faza ideilor-de-a-gata la „star-sistemul" actual, care nu mai vinde prejudecati convenabile puterii, ci idoli fara discurs. Pina la privatizarea prin Internet a egolatriei mediatice, „vedeta" era doar interfata dintre „consensul oficial" si „public". Astazi, ea mascheaza interdictia de a gindi ca democratia poate fi simulata. La inceput, televiziunea avea in spate pe Cineva. De ceva timp, in culise nu mai e Nimeni. Toata lumea-care-conteaza s-a instalat pe ecran.

Cu cit e mai saraca magazia de recuzita mentala, cu atit mai stridenta e prezenta „vedetei" a carei functiune se reduce la marketingul propriei marci. Am cazut recent in capcana unei invitatii la o emisiune unde mi-a fost dat sa aud - in mod exceptional - ca nu sint un „no-name", desi nu apar frecvent la televizor... Lapsus grobian al moderatorului, dar si profesiune de credinta: renumele se face doar pe sticla.

Iata cum am devenit, de dragul „divertismentului" si al limbajului publicitar, niste indivizi fara identitate. Vrem sa capatam un profil? Negociem cu patronii de trusturi, care pretind sa ne lasam la garderoba ideile personale si sa facem „frumos", chiar daca ne asumam roluri critice. Dialectica dintre adeziune si refuz e incercuita catodic. Realitatii „reale" i se substituie teatrul de papusi vorbitoare al „realitatii" TV. E interesant sa observi ca noul „Big Brother" nu-ti impune anumite conceptii. Iti cere doar sa renunti la cele pe care ti le-ai format. O data cu smacurile din cabina de machiaj, intra in emisie o figura care-ti seamana perfect, fara sa-ti mai apartina. Te trezesti „in aer".

Plutirea in paradoxul depersonalizarii narcisiste nu este totusi solitara. Esti insotit de norul interactiv al cetatenilor care ocupa strapontinele arenei mediatice. Bravo lor, pentru contributia - pe baza de SMS ori e-mail - la freamatul agorei. Regret doar faptul ca buna lor credinta e adesea inselata prin „selectia" partizana si instrumentalizarea pseudo-sociologica a impactului pe care opiniile exprimate ar merita sa-l obtina. Cei ale caror mesaje nu apar pe ecran, la rubrica democratiei participative, ramin probabil cu impresia ca „n-a mai fost loc sau timp". Gresit. Nu apar pentru ca nu trebuie sa apara.

Ocolesc pe cit posibil (auto)sugestia kafkiana. Eu insumi (un „observator angajat") am luat adesea parte la aceasta comedie sofisticata ca mijloace si rudimentara ca scop. Daca iau distanta fata de noile „autoritati digitale", este pentru ca - incurabil conservator si biet crestin - cred inca in superioritatea „realitatii reale". Vreau sa intilnesc persoane, nu etichete pe scrol sau pseudonime de forum. Asa ca pledoaria mea pentru un proiect de societate crestin-democrata nu tine de gindul pervers al instaurarii unei teocratii - cum se temea careva -, cit de nostalgia cunoasterii „fata catre fata" (un vechi deziderat, formulat de Sfintul apostol Pavel). Democratia romaneasca nu va functiona spre binele comun atita vreme cit se va reduce la esantioane arbitrare de interlocutori electronici si ii va marginaliza pe cei care nu vor, sau nu pot sa lustruiasca „vitrina" mogulilor. Televiziunea are categoric drept de cetate. Problema incepe atunci cind pretentia certificatului mediatic nu te mai lasa sa existi.