Modul in care presa a relatat despre moartea Zoei Ceausescu releva complexele cu care romanii au traversat cei 17 ani de tranzitie. Dar si o boala a breslei.

Valentin da sa plece. Un reporter insista sa afle ce i-a spus Zoe cu o zi inainte de a muri. Acesta cere scuze si incearca din nou sa scape din incercuirea ziaristilor. Atunci, acelasi reporter de televiziune cerseste si ordona parca, in acelasi timp, un raspuns. „Nu ne spuneti si noua macar citeva cuvinte?!". Se atinge astfel punctul culminant al penibilului, cu un om indurerat, fara doar si poate, si pe buna dreptate iritat de obraznicia ziaristei. Ca un robot, aceasta stia doar ca trebuie sa obtina un raspuns, oricare ar fi el, oricare ar fi contextul. Cu atit mai mult cu cit era vorba despre „printesa epocii de aur", cum au titrat unele ziare cu litere de-o schioapa, in contradictoriu cu continutul articolelor. Caci, desi i-au lipit eticheta de „privilegiata", cum a si fost de altfel, tonul l-au dat nostalgiile fata de regimul comunist. In general, presa nu s-a putut obiectiva in ceea ce priveste subiectul mortii Zoei Ceausescu, iar prin gura ziaristilor au vorbit parca batrinii care s-au calcat in picioare pentru a asista la slujba ei de inmormintare. Ei voiau sa atinga sicriul, sa simta ca au fost martori la ceva important, sa aiba ce povesti vecinilor. Frustrarile, neajunsurile cu care s-au confruntat zeci de ani in comunism s-au dus pe apa simbetei. Au uitat cozile la care se asezau cu noaptea in cap pentru o sticla de lapte si par sa fi iertat si faptul ca Securitatea ii urmarea peste tot. Serghei Mizil si alti apropiati de-ai familiei Ceausescu au stat protejati de bodyguarzi in pridvorul bisericii, dar nimeni din multime nu a parut deranjat de faptul ca le este ingradit accesul in biserica. S-au uitat la ei cu acelasi respect, amestecat cu teama, cu care priveau si inainte nomenclaturistii. Ba, mai mult, ca prin minune, cei 17 ani care au trecut de cind Zoe era inca printesa au facut ca „fostii" sa para cei mai buni. „Capitalismul e mafia, comunismul e echilibrul", a inceput sa urle isterizata si neverosimil o femeie zdrentaroasa cind l-a vazut pe Ion Dinca. Intre timp, slujba cu „accesul interzis" a luat sfirsit si privilegiatii care au fost inauntru au iesit afara. In asteptarea sicriului, o cucoana si-a aprins cu nonsalanta o tigara in usa bisericii. Un barbat a urmat-o mimetic. Nimeni nu s-a scandalizat. Bunul-simt parca s-a evaporat pe deasupra capetelor curioase. Doar e vorba despre prietenii comunisti ai Zoei. Pentru un moment, oamenii au simtit ca se intorc in timp. Timpul in care au invatat sa plece capul si sa-si inghita cuvintele. Si sa creada ca asta e singura atitudine posibila. Pentru a-si autojustifica prosternarea, pentru ei Zoe nu mai este acum cea rasfatata, ci femeia omenoasa si sfisiiata de iubiri ce nu-i sint permise. Care a suferit la fel de mult ca oricine. Asta cred oamenii pentru care complexul Ceausescu s-a transformat in medicament.