Cele doua reprezentatii din cadrul Festivalului National de Teatru ale spectacolului "Purificare", de Sarah Kane, montat de Andrei Serban la Nationalul din Cluj, au fost urmate de reactii extrem de dure din partea criticilor si de raspunsuri la fel de radicale ale regizorului.
Pentru ca disputa risca sa alunece, incet, dar sigur, pe panta unei controverse in afara artisticului, in care are dreptate toata lumea si nimeni, ziarul ZIUA publica in continuare o parte a unui interviu amplu, luat in vara acestui an, in care Andrei Serban vorbeste despre viziunea sa asupra piesei Sarei Kane, despre lucrul cu actorii si relatia cu spatiul teatral romanesc.
Spuneati ca ati vazut doua montari ale textului Sarei Kane. Cum ati defini relatia dintre montarea dvs. si celelalte versiuni scenice?
Una era versiunea poloneza a lui Warlikovski, teatrala si puternica, dar extrem de neagra, de pesimista, fara speranta, fara nici o posibilitate de iesire. Desi impresionant actoriceste si scenografic, pe mine spectacolul nu m-a convins. Piesa nu mi se pare ca e nici atat de cinica sau neagra cum apare in aceasta interpretare. Pentru ca tema piesei e dragostea, "Purificare" nu e lipsita de un anume romantism al sperantei prin iubire, singura care poate aduce o purificare posibila, de unde si titlul. Cealalta versiune a fost o montare a studentilor nostri de la Columbia, dar, desi era jucata cu mult elan si curaj tineresc, nu m-a convins nici ea. (...)
La Cluj, noi nu am vrut sa-i pedepsim pe spectatori nici cu o experienta dezolanta si morbida (de aceea nu am fortat aspectul negativ al piesei), dar nici cu una cosmetic-optimista. Pentru mine, universul Sarei Kane sugereaza in forma cea mai directa, mai bruta, aspecte despre ce e bun si rau in noi. Se transmit astfel doua mesaje: unul despre dezvaluirea ipocriziei, a falsitatii evidente din jur, si altul despre auto-cunoastere, (despre) a te accepta asa cum esti - bun/ rau, deprimat/ optimist, cu conditia ca trairile sa fie vii, reale, nu artificiale.
Am incercat impreuna cu actorii sa gasim starea de gratie sugerata subtil in piesa. De la simbolul numelui celor doua femei - Grace - pana la actiunea salvatoare a dragostei, care-l transforma umanizandu-l pana si pe un criminal, piesa e deschisa surprinzator, in ciuda atrocitatilor ce se tin lant, catre un univers poetic. De aceea, solutiile noastre vizuale au cautat sa respecte structura scriiturii, expresia fiind cand naturalista, cand expresionista, cand lirica.
Totusi, cum se face ca ati optat pentru o cheie mai degraba realista in abordarea unei piese antimimetice si non-aristotelice?
Pentru ca am pornit de la realism, asta ne-a ajutat sa nu alunecam pe coaja de banana numita metafora si sa ne spargem capul. Mie mi se pare ca la Sarah Kane totul pe scena trebuie sa fie brut, carnal, violent de sincer si de puternic de real. Piesele ei sunt scrise pornind de la un stil naturalist pe care l-a prelucrat si transformat in timp ce descoperea propria sa cale. Desi rafinata si supersofisticata, Kane ura tot ce aparea ca artificial pe scena, detesta "comentariul regizorului", era pentru adevarul gol, nemachiat, neslefuit. Era dusmana metaforei. (...) Aceste adevaruri greu de inghitit, iata ce ar trebui sa retraim pe scena, ne aminteste autoarea, nu spectacole care sa ne dea in cap cu metafore teoretice. Daca asta ar fi miza, atunci spectatorii ar pleca asa cum au venit. Pentru ca nimic nu s-a intamplat in ei. Si, sigur, asa cum o intuiesc pe Sarah Kane, ea ar socoti ca e stupid sa faci o piesa pentru teatrologi, ca sa analizeze ei "codurile regiei", cand poti sa le dai o cina si sa vorbesti acolo despre asta sau sa faci o conferinta.
De acest pericol al comentariului am incercat sa ne ferim si noi in lucrul la "Purificare". Nu stiu in ce masura am reusit. Ca sa ma incurajeze, dupa o repetitie cu public o prietena imi spunea "Sinuciderea lui Robin e reala: el sta acolo spanzurat sub apa dusului, nemiscat minute intregi, spre uimirea spectatorilor. E ceva veridic, palpabil, te-ai putea duce sa-l atingi. E credibil pentru ca vezi cu ochii tai cum si-a dat drumul agatat doar cu o funie de gat. (...)"
Unor spectatori, aceasta repetitie deschisa li s-a parut lunga, pretentioasa, chiar plicticoasa, in timp ce altora de pe acelasi rand experienta li s-a parut ceva "dinamic, care te loveste in stomac". De aceea am optat pentru un realism anume amestecat cu altceva, ca sa ai voie sa simti niste lucruri, sa-ti pui niste intrebari. Sarah Kane nu scria peltele, detesta ifosele intelectualiste. Ea era mult prea directa pentru cei ce veneau s-o critice si, in plus, nu-i pasa de ce cred si spun ceilalti, avea ceva de transmis si-si asuma riscul. Ea a ajuns devreme in viata la concluzia ca nu mai avea nevoie sa mearga la teatru, pentru ca teatrul asa cum se juca nu-i spunea nimic. A abandonat devreme universitatea, caci si-a dat seama ca nu credea nici in scoala pentru ca, in cazul ei, nu ai nevoie de nici o scoala ca sa traiesti niste emotii puternice, daca ele ti se transmit ca atare.
Daca ar fi sa-i caracterizati in cateva cuvinte pe actorii de la Cluj, ce-ati putea spune despre fiecare dintre ei?
(...) Andras Hathazi venea de la Teatrul Maghiar si juca pentru prima oara in limba romana. Un actor minunat, occidental prin disciplina, rigoare si seriozitate exemplara, Andras s-a mulat ca o manusa pe rolul destul de ambiguu al criminalului-doctor-magician care-si gaseste salvarea in dragoste. Ionut Caras si Adrian Cucu, desi la inceput au avut probleme sa "intre in pielea personajului" (caci nu e usor pentru doi barbati care iubesc femeile sa se sarute pe buze si sa se mozoleasca pe scena intr-o relatie homosexuala pasionata), dar au trecut cu bine pragul delicat si ne-au convins ca iubirea e "fara frontiere". Am fost extrem de bucuros sa-i pot lua in distributie pe Cristi Grosu, Anca Hanu si Silvius Iorga, care erau studenti cand au participat la "workshop"-ul din vara lui 2005 pe care l-am tinut la Cluj. Desi extrem de diferiti individual, toti trei impreuna sunt remarcabili prin flexibilitatea si devotamentul de care dau dovada, degaja un spirit bun care ii contagiaza si pe ceilalti. Ramona Dumitrean, o actrita-cameleon cu posibilitati inca putin explorate de regizori, m-a convins, prin tehnica ei mai apropiata de film decat de teatru - un fel de cine-verite - ca e exact ce cautam sa gasesc - sa poti s-o crezi ca e o prostituata cu suflet de aur, cum a scris Kane. Andreea Bibiri, singura descinsa in "secta" clujeana din afara, a dat dovada exceptionalului ei talent, facand din Grace exact imposibilul pe care autoarea il cerea: sora care vrea sa-si transforme corpul ca sa renasca intr-un trup de barbat. Toti acesti actori au fost vizibil miscati de experienta piesei si a lucrului impreuna in timpul unei grele veri toride.
Desi e periculos de pronuntat, caci expresia e obosita dupa ce a fost abuzata prea mult, totusi risc sa afirm ca un spirit adevarat de echipa s-a alcatuit in jurul acestui proiect cu "Purificare". O mica familie artistica, unde increderea si afectiunea unuia pentru celalalt si a tuturor pentru toti devenisera contagioase.
Pana in ultima zi de lucru... Cand, surpriza si soc, totul s-a destramat in cinci minute! Nu vreau sa dezvalui amanunte si detalii care au contribuit la acest sfarsit dezolant al unei relatii pe care, in lipsa de alte cuvinte, o pot numi magica, spre care in teatru mereu nazuim, dar care foarte rar chiar se intampla! Ce e interesant de observat e legat de limita care aparent exista intre teatru si viata. O familie creata prin munca pe scena functioneaza doar acolo, in universul si spatiul imaginatiei devenite realitate pentru o clipa. Toata prepararea de lunga durata ce include exercitii zilnice diverse are ca scop crearea unui organism subtil de grup care sa functioneze armonios. O familie in viata, mi-am dat seama in acel moment, este ceva mult mai greu de obtinut. Necesita o pregatire de o cu totul alta natura, pentru care nu eram echipati. Desi cred ca teatrul (dupa eternul model grec) ar trebui sa te fortifice pentru ca sa revii la viata mai liber si mai disponibil, in cazul nostru nu a fost sa fie asa. De ce? O intrebare deschisa.
Ce-ati sperat de la aceasta intoarcere in teatrul romanesc si de la lucrul cu actori tineri? Care credeti ca va fi impactul acestor montari ("Purificare", la Cluj, "Pescarusul", la Sibiu) nu neaparat asupra spectatorilor, ci asupra esteticii teatrale actuale din Romania?
Intreband pe cineva din curiozitate care este hiba actuala a teatrului romanesc, mi s-a raspuns: "O idee simpla si de efect e cel mai greu lucru de obtinut azi la noi in teatru. Cel mai des se cauta o complicatie care sa arate ce <<smeker>> si destept e regizorul; ceva ce te astepti sa fie teatru (adica realitatea vietii transmisa prin actori) versus ceva care-ti demonstreaza pretiozitatea regizorului ("sunt tare, mare, important") dar nu are putere, pentru ca nu e real - nu crezi, nu-l vezi cu ochii tai."
As putea adauga ca, daca trebuie gasita neaparat o vina, ea e si a actorilor, desi e adevarat ca regizorul are o putere exagerata azi, iar actorii (in afara celor asa-zis vedete, care in Romania reprezinta un club destul de redus) sunt adesea unelte infricosate, intimidate in fata dictaturii agresive a regiei, care are o autoritate necalificata. Ce drept au acesti regizori si cine le-a dat autoritatea? Evident ca nici actorii nu mai sunt pregatiti azi la un nivel profesional inalt. Scolile sunt dezorganizate, totul e in degringolada, teatrele angajeaza fara nici o rigoare a selectiei pe absolventi, nu exista nicaieri o viziune sau un credo legat de intrebarea esentiala de ce facem teatru.
Pentru mine, experienta concreta de a merge la teatru ar trebui sa fie ceva care sa treaca prin corp si sa lase urme. (...)
Daca am vrut sa schimb ceva in estetica curenta? Nici vorba, nu pot schimba nimic in nimeni, nu am nici cea mai mica iluzie ca as putea. Dar am avut in vara ocazia sa demonstrez prin exemplul de a lucra cu actorii (nu doar tineri) ca asta este baza, ca fara atentia totala pentru actor si ce se intampla cu el nu e nevoie sa mergem la teatru - doar pentru cine stie ce filosofie avangardista sau ca sa ne indopam cu mesaje inutile, greu de digerat. Dar nu e nevoie sa ne adresam unui public prea conservator urmand carari deja batatorite, in loc sa avem pasiunea sa cautam curiosi necunoscutul, riscand continuu si fiind cei dintai sa recunoastem cand am ajuns pe drumul gresit. Nu am revenit nici ca sa fac frumos la critici, nici sa astept sa joc spectacolul (in gluma fie spus) doar ca sa vina criticii cu autobuzul de la Bucuresti, sau ca sa bifez premii. Nu fac montari doar pentru festivaluri de teatru! (...) Am ajuns sa fiu indiferent in ce priveste festivalurile, remarcand cat de superficial de snobi sunt multi dintre cei ce le alcatuiesc si frecventeaza, cum se iau dupa val, dupa moda care se schimba capricios de la un an la altul. (...) Cum poate sa progreseze teatrul cu astfel de ocazii in care tot ce ramane sunt reportaje scrise pretentios si partinitor, nu pe intelesul publicului, nici al actorilor?! Un reporter al teatrului trebuie sa iubeasca fanatic teatrul, la fel de fanatic ca si cei ce sunt pe scena, si sa ajute prin propria sa viziune la evolutia in bine a miscarii, nu la subminarea ei.
Nu, nu cred ca pasagera mea trecere prin teritoriul teatral romanesc va insemna ceva. Pe de o parte, continui sa nu apartin acestui spatiu mioritic, mi se repeta ca vin dinafara. Se intampla sa fiu bine primit, ici si colo, dar pe o durata scurta. Bine ca nu stau prea mult, caci si asa incomodez pe multi. (...)