Placintele de odinioara

Printre grecii de la inceput de veac XIX, peticiti dar cu ganduri mari, circula o urare: "Sa te pricopsesti si sa ajungi mare placintar in tara Romaneasca". Asa profitabila, povesteste C.C. Giurescu, era aceasta meserie in Bucurestii anilor 1800. si foarte "gustata". Placintele invartite, care nu-l mai saturau pe domnitorul fanariot din povestea lui Costache Negruzzi, placintele cu branza iute de oaie sau cu carne tocata si ceapa, sau sugubetele placinte cu ravase, care starneau rasul mesenilor sau inflacarau inimile cuconitelor cu "ravase de amor". Lui Negruzzi, foile pufoase si aurite, perpelite in cuptoarele mesterilor placintari, ii trezeau duioase amintiri: "Iti aduci aminte de copilaria noastra care s-a dus ca sa nu se mai intoarca ! - ce placuta impresie ne facea strigarea: cooovrigi ! gugoseeeele! Cum alergam toti, copii si batrani, si cu mai mari si mai mici; cu ce nerabdare asteptam sa-si puie placintarul jos tablaua din cap si cat de iute i-o desertam!" In "La Cuisine roumaine", aparuta in 1979, Erastia Peretz evoca, printre alte retete traditionale romanesti, si placintele din Bucuresti. "Inainte de razboi, pe bulevardul cu marile cinematografe se afla o patiserie renumita, al carei patron era un grec, pe nume Follas. La el puteai manca, la orice ora, cea mai buna placinta din Capitala. Pentru a-i atrage pe trecatori, vanzatorul expunea in vitrina placinte enorme, crescute si bine rumenite, grozav de apetisante.

---

Despre autor: