Despre vanitatea iertarii
Multi oameni se plang ca ""nu sunt intelesi""... Dincolo de banalitatea usor ridicola si sentimentala a unei asemenea marturisiri, trebuie sa recunoastem un dram de adevar. Probabil ca nu sunt intelesi. Ocupati pana peste cap cu ""viata noastra interioara"", nu mai avem timp sa intelegem pe altii, si din aceasta indiferenta se naste, cred eu, si placerea de a da sfaturi. Nu e vorba sa fim toleranti cu erorile altora - asta n-ar fi decat un fel de filantropie etica-, nici de o generoasa si superioara iertare, care poate sa fie o decoratie ce ne-o acordam, ci de a intelege pur si simplu ce se intampla cu celalalt. A intelege nu inseamna neaparat ""a te pune in pielea celuilalt"", ci a trai cu intensitate eroarea, fara sa stabilesti cui ii apartine. Psihologic, e interesant de remarcat ca ne e greu sa intelegem, sa admitem tocmai erorile pe care le savarsim si noi. Aici suntem cei mai intransigenti. ""Eroarea noastra"" ni se pare dramatica, complicata, vie, foarte omeneasca, foarte explicabila - nutrim fata de ea chiar un sentiment de duiosie, oricum, e ""eroarea noastra"" - , pe cand a celuilalt, asemanatoare in esenta, o socotim o abjectie lipsita de orice logica. (...) Din aceasta frica refuzam sa inteleg si transformam frica intr-o teribila intoleranta. Si am inteles atunci ca intoleranta rece si arbitrara e adeseori teama de a-ti sonda propriul tau abis. Din vol. ""Ipocrizia disperarii"" - Ed. Albatros, 2002