L-am urat pe Ceausescu: Ani, oameni, disidenta (VII)

Amintiri despre oameni care au infruntat sistemul
Intr-o zi, Dodo m-a scos din biroul meu, ne-am retras in frumoasa livada de ciresi a IMH si acolo mi-a povestit, aproape razand, ce i se intamplase pana cu cateva minute in urma. Ajuns mai tarziu la serviciu intalnise, chiar in fata Institutului, doi tineri spanioli aflati in excursie prin Romania. Erau sindicalisti, foarte de stanga, venisera in tara cu nu stiu ce mitologii comuniste. In cele cateva zile in care se plimbasera prin Bucuresti, ideologia ii impiedicase sa inteleaga ceva din ce vazusera. Dodo stia bine spaniola si a intrat in discutie cu ei. I-a intrebat ce doresc sa le arate, i-a condus prin zona, le-a vorbit de Ceausescu, despre frica romanilor de la care nu au cum sa astepte adevarul, despre lipsuri. Le-a facut si un perdaf pentru asteptarile lor fanteziste, care nu aveau nici o legatura cu realitatea..., ce mai, a incercat sa-i indoctrineze. Le indicase si bibliografie: Soljenitin, Orwell.
Datorita comunicativitatii lui cu totul speciale avea sa se simta, odata ajuns in Statele Unite, in elementul lui. Aici in Romania, empatia i-a permis prietenului meu sa intre intr-o multime de relatii "clandestine". Unii dintre amicii sai erau baptisti. Il atrasesera autenticitatea si activismul lor social. Altii aratau interes pentru yoga. Intalnise si oameni care intrasera in conflict deschis cu regimul, precum doctorul Ionel Cana si Carmen Popescu. In sfarsit, erau cei care isi depusesera cererea de plecare in Statele Unite, lucru pe care avea sa-l faca si Dodo in 1985, iar unii, precum Petre Tudor, sprijineau activ astfel de demersuri.
Intr-o seara am cautat o adresa undeva, in zona Giurgiului, ca sa-l intalnim pe Florian Rusu, un fel de adept al taranistului Ion Puiu, pe atunci cel mai activ membru al PNT, alaturi de Corneliu Coposu si Nicolae Carandino. Cel cautat era indisponibil. Mersesem impreuna, caci eu puteam fi de folos pentru scoaterea din tara a unor informatii. Cum reusisem sa am un intermediar la Biblioteca R. F. Germania (asupra acestui aspect voi reveni), primeam de la Dodo materiale obtinute de el prin multele contacte amintite, pe care le trimiteam la Europa libera. In arhiva Europei libere am gasit recent o astfel de scrisoare adresata lui Vlad Georgescu, care mi-a aratat ca legatura de atunci a functionat. Iata un citat: "Aveti alaturat un MEMORIU pe care va rog sa-l cititi la postul de radio ca pe orice alt memoriu nesemnat. Informatiile, detaliate, le detin de la o curajoasa fosta colaboratoare a doamnei Carmen Popescu, care le-a luat de la fata locului, le-a urmarit "viu". Atentia si seriozitatea acestei persoane sunt in afara oricarei suspiciuni. Sper ca solicitarea ca o traducere a memoriului sa fie trimisa Asociatiei Mondiale a Nevazatorilor, la Paris, sa nu vi se para un apel exagerat."
Pe Dana Raicu, "curajoasa fosta colaboratoare", o fata cu foarte multe dioptrii, care mi-a povestit lucruri ingrozitoare despre abuzurile fata de nevazatori, o intalnisem, desigur, prin Dodo. Aveam s-o regasesc in 1993, in California. Arata incredibil de schimbata. Era activa civic si in America, ii disparusera toate complexele si timiditatile, ajunsese la Riverside, unde ma aflam, dupa ce condusese o masina cateva mii de kilometri. Ea, fata care in Romania gasea cu greu lentile sa se poata descurca!
Carmen Popescu
Cand am intalnit-o pe Carmen Popescu, la inceputul anilor '90, avea in jur de 40 de ani. Era de inaltime medie, extrem de slaba. Trupul ei purta semnele inchisorii. Aveam sa aflu ca in recluziune urmase lungi perioade de greva a foamei. Una atinsese 54 de zile la rand.
Cand deja aveam incredere unul in celalalt, mi-a dat si alte amanunte. Primele conflicte cu autoritatile le avusese in anii '70. Se angajase la Cooperativa TRICOTEXTIL, unde s-a trezit cu matrapazlacurile conducerii. A protestat, a fost data afara, a intentat intreprinderii un proces pe care l-a castigat in instanta, a fost concediata din nou. Pe acest fundal a aflat de initierea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR) si a aderat imediat. Si ea, ca si ceilalti, a fost chemata sa aleaga: un pasaport cu care sa paraseasca tara sau o pedeapsa cu inchisoare. Pe vremuri se raspandise ideea - lansata probabil de Securitate - ca SLOMR a fost solutia unei vize de emigrare rapida. Nu cunosc cum s-a intamplat in alte cazuri, dar Carmen a refuzat pasaportul, desi stia ce o asteapta. La sfarsitul lui 1979, a fost acuzata de parazitism. Fusese data afara din serviciu, nu a gasit alt loc de munca si atunci a facut cunostinta cu penitenciarul.
Dupa iesirea din inchisoare si-a multiplicat actiunile contestatare. A reusit sa intre in legatura cu cateva organizatii internationale. Din cate imi amintesc, cu Organizatia Internationala a Muncii si cu Amnesty International. Pregatise un document ce completa principiile SLOMR cu referiri la situatia femeilor si incerca sa-l trimita "dincolo". Securitatea a reusit sa puna mana pe el in ultimul moment. Il ascunsese intr-un recipient etans in bazinul cu apa de la WC. Se pare ca, tot ascultand discutiile ei cu prietenii, brigada T.O. (tehnica operativa) aflase de initiativa. I s-au facut multe perchezitii acasa fara ca documentul sa fie descoperit. La un moment dat, insa, securistii au inteles ca obiectul mult cautat se afla undeva, intr-un "loc mai umed". Au venit, au cercetat in baie, au dat de el. Tineau in mana cheia acuzarii: tentativa de propaganda impotriva oranduirii socialiste (art. 166 Cod penal). A fost condamnata la sase ani. A intrat pe portile inchisorii, din nou, la 15 mai 1981.
Imi povestea simplu despre schimburile de cuvinte cu conducerea, in arestul Directiei a VI-a - Directia Cercetari Penale. Ii sfida. Au urmat represaliile. Pentru felul in care a fost tratata a facut, cum aminteam, greva foamei. In total 160 de zile fara nici un fel de asistenta. A fost eliberata dupa doi ani si trei luni. Iesita din inchisoare, a continuat sa transmita in afara informatii despre represiunea din Romania.
Radiografiile
Carmen era un om autentic modest, vorbea despre ea doar cand era intrebata, lent si foarte logic, foarte controlat. Imi inspira o incredere totala. Nu din vreun argument afectiv, ci din senzatia ca ai in fata un om pe care nimic din lume nu-l putea ingenunchia. Ea nu ura, dar judeca regimul si uneltele sale cu o fermitate implacabila. Unii dintre noi am mai avut refugii sentimentaloide. Eu unul da, de genul: in definitiv si ei, securistii care amenintau, santajau si distrugeau vietile oamenilor, intr-un fel erau victime. Unii ai sistemului, altii ai conjuncturilor, altii pur si simplu ai vietii. Carmen Popescu trata lucrurile dupa cateva criterii simple: bine-rau, onoare-ticalosie. Nu era un om cultivat. Avea insa intelepciune. Cand voiam sa intelegem vreo actiune a Securitatii, Dodo, eu, altii, ei ii ceream sfatul. Cand in decembrie 1987, Dodo a aflat ca am fost arestat, Carmen a fost prima persoana careia i-a dat telefon, la New York. I-a enumerat cam toate datele pe care le cunostea, iar ea i-a spus dupa o pauza de gandire: "ii vor monta un proces de tradare." Cu aceasta eticheta a transmis mai departe Dodo informatia in ce ma priveste. Si, intr-adevar, aceasta a fost si acuzatia Directiei a VI-a.
Aveam sa verific imaginea pe care mi-o facusem asupra raporturilor lui Carmen cu capii Securitatii peste catva timp, cand i-am urmat traseul in arestul din Rahova nr. 39. Adus in ancheta la comandatul Directiei a VI-a, durul Gheorghe Vasile, a fost invocata de cateva ori si Carmen Popescu. Numele ei il innebunea. Nu am vazut nici o alta referire care sa ii trezeasca acele tirade pline de o frustrare neputincioasa. Era evident ca fosta aderenta a SLOMR il infruntase si il invinsese tocmai pe el, cel care ii indoise pe atatia altii.
Aveam sa mai verific vointa, as spune, "metalica", a lui Carmen, in conditii dramatice. Emigrase in Statele Unite, in 1986, nevoita sa-i asigure un viitor fetei sale, pe atunci adolescenta. Aici a devenit membra a Amnesty International, pozitie din care a continuat sa-i ajute pe altii, dar a fost obligata sa trateze si un prim cancer descoperit imediat ce a ajuns pe pamant american. Totul sugereaza ca boala a fost rezultatul nenumaratelor radiografii la care a supus-o medicul inchisorii. Iata pedeapsa primita pentru atitudinea ei: iradierea! Doctorul este vinovat de actul criminal, dar ordinul venise cu siguranta de la Gheorghe Vasile.
La sfarsitul anilor '90, Carmen a revenit pentru o perioada in Romania cu o tumoare la cap, care ii dadea dureri ingrozitoare Nu si-a plans absolut niciodata de mila. A murit la New York, la 24 ianuarie 2004, dupa lungi ani de suferinta, fara ca opinia publica sa-i aduca vreodata un omagiu. La moartea sa, au fost publicate mici notite din grija prietenilor. Am scris si eu uneori despre Carmen. Prea putin.
Nu am cunoscut niciodata un om atat de drept in fata vietii, precum era Carmen. Oare de ce in Romania, oamenii cei mai darzi pe care-i stiu, ea si Doina Cornea, au fost doua femei? Cand aud cate o vedeta care se mandreste cu fronda ei de doua parale ma gandesc la Carmen. Ea ma face sa pastrez un anumit scepticism si in ce ma priveste pe mine. Fusesem cucerit de mitul eroului, am fost obsedat de curaj, de vointa de a infrunta Raul, dar cat am implinit aspiratia?
Virgil Muresan
Dodo mi-a mai facut cunostinta cu doi oameni care aveau sa joace un anumit rol in perioada de cautari a anilor '80. Unul este Virgil Muresan, celalalt, Vasile Cuculeanu. Primul era cercetator la Institutul de Biologie si Patologie Celulara din Bucuresti (IBPCB), creat de Nicolae si Maya Simionescu. Cei doi Simionesti lucrasera, intre 1970 si 1979, la Universitatile Rockfeller si Yale, invitati de viitorul laureat Nobel, George Emil Palade. Intorsi in tara, au creat Institutul pe care, pentru o perioada, Emil Palade si americanii aveau sa il asiste cu generozitatea si naivitatea lor traditionala. Toata aceasta istorie este demna de doamna si domnul James Bond. Cercetatori care lucreaza ani de zile in SUA, ca apoi sa revina aplaudati de autoritati, acestea sa ii puna in fruntea unei institutii dupa ce le-a dat fonduri sa o infiinteze, apoi sa ii asiste la implicarea premiantului Nobel ...., unde am mai auzit asta? Mie, povestea imi aduce aminte de "lista lui Liviu Turcu" si de doua dintre criteriile sale: "au efectuat studii si specializari indelungate in tarile occidentale; au participat curent in tara la manifestari si contacte cu importanti politicieni, membri ai think-tank-rilor sau altor organizatii si institutii occidentale".
In asemenea evenimente, unii oameni nimeresc absolut intamplator. Virgil Muresan terminase Biofizica, fusese sef de promotie si, in conjunctura creata, a fost invitat in Statele Unite sa invete meseria in care excela Emil Palade. Urma, apoi, sa participe la dezvoltarea IBPCB. Ceea ce a si facut. Intors in tara, a dus la capat cercetari si a publicat repede lucrari care promiteau o cariera stiintifica exceptionala. In scurt timp, insa, Emil Palade nu a mai avut nici un cuvant de spus in viata IBPCB, iar atmosfera din institutie s-a schimbat esential. Din spusele lui Virgil Muresan, am inteles ca publicarea cercetarilor sale nu a mai fost posibila fara ca sefii sa-si puna si ei numele. Apoi, nu a mai fost lasat sa plece la sesiunile stiintifice din strainatate. Organizatorii simpozioanelor il invitau sistematic, autoritatile, incepand cu directorul IBPCB, refuzau tot sistematic. In sfarsit, Virgil mi-a povestit si alte lucruri ciudate: computere americane cu tehnologie prohibita in Est, ajunse insa la IBPCB. Nu-mi amintesc amanuntele, mi-a ramas doar atmosfera obscura a istoriilor.
In aceste conditii, Virgil Muresan a depus cerere de emigrare in SUA pentru el, sotie si fata. A urmat o perioada de cosmar. Ani de zile a fost supus unor tracasari teribile. Virgil Muresan era un intelectual de rasa, cu o cultura muzicala impresionanta, cu lecturi literare si critice sistematice, dar nu era si erou. Se pare ca "baietii" i-au perceput si ei fragilitatea. In conditiile de viata care i se creasera, hipersensibilitatea lui constituia un handicap. M-am intalnit des cu Virgil in acei ani, incercand cu optimismul meu cam autist fata de slabiciuni sa il sustin cat se putea. I-am razbunat umilintele, facand un portret al unora dintre ele, aparut in La Nouvelle Alternative ("Meditations crepuscullaires") si prezentat simultan la Europa libera de Virgil Ierunca. Prin contactul de la Biblioteca R. F. Germania, am reusit sa trimit o scrisoare a lui adresata Monicai Lovinescu, care ii era matusa, pentru a-l ajuta sa obtina viza de emigrare. De abia in 2002 am descoperit ca plicul a ajuns, intr-adevar. Jurnalul publicat in acel an o arata pe Monica Lovinescu notand joi, 7 ianuarie 1988, urmatoarele:
"Zi foarte agitata (dejunez de-abia la ora 5 dupa-amiaza) din pricina unei stiri de la Carmen Popescu, prost transmisa de un intermediar, Mircea Alexandrescu, dupa care nepotul meu (fiul Rodicai), care vrea sa emigreze in Statele Unite, Virgil Muresan, ar fi fost arestat. Dupa ce alertez FE, pe Mihnea, BBC-ul (prin Dinu Z.) si Radio France International, imi da prin cap sa obtin confirmare. Aflu de la Maria B. numarul de telefon al lui Carmen Popescu (fosta disidenta) si o chem la New York: de fapt a fost arestat un prieten al lui Virgil Muresan, Gabriel Andreescu, si ea isi exprimase doar temerea ca, data fiind prietenia dintre ei, nepotul meu sa nu pateasca si el ceva. Profit s-o pun la curent cu toate demersurile pe care le-am facut pentru el in Statele Unite si reincep seria telefoanelor pentru a comunica numele celui arestat..."
In realitate, Carmen Popescu avea motivele ei sa se ingrijoreze. Ea stia de la Dodo toate detaliile. Inclusiv faptul ca Virgil era una dintre cele patru persoane care primisera copii dupa textele mele. Or, neinformarea organelor de Securitate asupra materialelor calificate "act de tradare" il putea trimite pe Virgil in spatele gratiilor pe o perioada de la 2 la 7 ani.

---

Despre autor: