Prietenii din Craiova ai Domnului Mihai Sora imi cer sa colaborez la un volum omagial pe care vor sa i-l dedice cu ocazia implinirii unei varste venerabile. As fi vrut sa-i fac un portret, dar il cunosc prea putin pe dl Mihai Sora. La drept vorbind n-am stat decat de putine ori de vorba cu el. A fost - acest lucru il stiu - un eminent editor (la E.S.P.L.A) in vremuri grele. Mi s-a parut ca este un fin diplomat intr-o lume conflictuala, suspicioasa, fanatizata... Pe timpul lui am publicat, de nu ma insel, prima mea carte: Proza lui Eminescu. Iata un argument pentru a-i pastra un gand bun, un gand de recunostinta intr-o vreme cum este cea de azi, unde recunostinta a devenit o povara insuportabila. Azi functioneaza alta lege morala: nici o fapta buna nu ramane nepedepsita. Pot sa confirm ca legea functioneaza din plin. Am o experienta bogata. Ca presedinte al Academiei Romane am auzit, am vazut si am patit multe...
Al doilea moment de care imi aduc aminte, cu placere, este de la inceputul anilor '70, la Paris. Eram tanar profesor (ma rog: lector) la Paris - IV (Sorbonne) si intr-o zi, cred ca era sfarsitul primaverii!, m-a vizitat dl M. Sora, inspector sau consilier la Ministerul Invatamantului. M-a vizitat la seminar, de la Centre Censier (in prezenta, neuitatului, admirabilului romanist, Alain Guillermou, seful catedrei), m-a vizitat, apoi, in locuinta mea modesta de la Romainville, din banlieue Nord-Est al Parisului. Atunci am putut sta de vorba mai mult cu acest om invatat, de regula tacut, atent la ce-i spui si foarte atent la ce-ti spune. Am aflat, intre altele, doua lucruri importante: era din Bihor si-l iubea enorm pe Eugene Ionesco... Doua coordonate importante...
Ne-am pierdut, dupa aceea, din vedere. Din cand in cand aflam cate ceva despre el de la un prieten comun: Ov. S. Crohmalniceanu, un critic si un profesor pe care l-am simpatizat si cu care am avut, pana la sfarsit, relatii foarte cordiale... Dupa 1990, dl Mihai Sora a intrat in politica, in combinatii pe care nu le-am inteles prea bine. Eu, inrait "apolitic", n-am mai fost un subiect atractiv pentru intelighentia romaneasca. M-am descurcat cum am putut. Dl Mihai Sora - la fel. Sper ca n-a avut si nu are nici azi dezamagiri prea mari. Nu-i pot reprosa nimic pentru ca, intr-o societate libera, oricine are dreptul de a avea o optiune... Nu reprosez nimanui si nici nu sunt dispus sa primesc reprosuri pentru ceea ce cred ca este bine si ceea ce este rau in lumea prin care trecem. O singura melancolie, totusi: Mihai Sora m-a vizitat cu cativa ani in urma la Academia Romana pentru a-mi cere un mic, neinsemnat sprijin intr-o chestiune de invatamant. Putea sa-mi dea un telefon, dar a tinut sa ma vada. La urma mi-a lasat ultima sa carte. Cand am deschis-o, am observat ca ezitase sa-mi dea o dedicatie, cum se face, de regula, cand oferi o carte cuiva... M-am mirat in sinea mea, am tacut si am gandit ca libertatea din afara nu ne elibereaza, totdeauna, pe dinauntru. O prundenta, pe scurt, care m-a vexat profund. Aproape ca am uitat-o, dar, iata, n-am uitat-o de tot din moment ce mi-a revenit, azi, in minte.
Ii doresc lui Mihai Sora, in virtutea primelor doua momente pe care le-am evocat, sa traiasca, in continuare, mult si in bucuria spiritului. Am ales, pentru volumul omagial, un capitol din cartea pe care tocmai am terminat-o: Tanarul Eugene Ionescu. Capitolul incearca sa dovedeasca, se va vedea, ca tanarul negativist din Nu este, in fapt, un spirit religios. Un spirit profund religios. Revolta si metafizica il duc spre Dumnezeu.