Daca eu as hotari sa nu-mi mai platesc facturile, sint convins ca nu s-ar vorbi despre o criza, decit eventual despre una de caracter.

Daca un cartier de oameni face asta, atunci nu stiu de ce e o criza, una „sociala"; ca si cum termenul are puterea magica de a redefini ce e o criza. Daca eu as opta sa ma-ngrop in datorii, atunci ar fi problema mea personala. In clipa in care citeva mii de oameni fac asta, problema este „sociala" si devine, nu stiu de ce, a altora; ca si cum termenul are puterea magica de a scuti oamenii de raspunderea proprie. Daca eu as sustrage un lucru, atunci nu s-ar cere interventia statului, decit ca sa-l dau inapoi si sa fiu pedepsit. Daca multimea de pe strada face asta, atunci nu stiu de ce se cere interventia statului ca sa ii rezolve problema si e invinovatit de analisti si de opozitie daca n-o face. Or, avem o incalcare a legii si a unui contract de catre o persoana privata, iar multiplicarea cazului nu-l schimba absolut deloc. Nu vad ce rezolvare le-ar putea oferi statul, alta decit una foarte vinovata.

O amagire nu inceteaza a mai fi amagire doar pentru ca a devenit conventie. Daca zece oameni pun o suma de bani la un loc, fondul respectiv poate fi administrat, bine sau rau, onest sau hoteste, dar nimic din toate astea nu face ca sa avem altceva in afara de bani pusi in comun de acei oameni. Nu vad cu ce ar diferi situatia in cazul statului. Doar pentru ca ne-am obisnuit sa spunem ca statul da intr-o parte si in alta nu inseamna ca asa stau lucrurile si in realitate. Termeni specializati, foarte onorabili, gen inflatie, deficit, buget etc. sint adesea folositi doar ca sa ascunda o realitate simpla: nu exista un stat care da, doar unul care imparte. Statul nu genereaza venituri, doar le administreaza pe cele pe care le ia de la oameni, si nu exista nici o diferenta esentiala intre 10 si 22 de milioane. Mint, sint mai putini, trebuie sa scad un numar semnificativ de oameni si o suma serioasa de bani. Ma refer la cei care doar primesc de la toti ceilalti prin intermediul statului, folosit nu doar ca o constringere, ci si ca un tertip. In limbajul comun, asta s-ar numi, cel putin, o nedreptate. In jargonul de palate si televiziuni (minciuna oficiala cu alte cuvinte), asta se numeste „solidaritate sociala". Din nou, ultimul termen are efectul magic de a-l redefini fundamental pe primul. Solidaritatea, zice dictionarul, semnifica o comuniune in responsabilitati si in interese. In cazul nostru, pare sa insemne ca iresponsabilitatea unora trebuie compensata (la propriu) de responsabilitatea celorlalti si ca interesul unora de a se bucura de beneficiile muncii lor are ceva in comun cu interesul altora de a se bucura de aceleasi beneficii fara sa munceasca. Sa fiu bine inteles, eu cred ca o redistribuire e necesara la nivel de principiu, iar articolul nu-si propune sa discute in ce termeni. Tot ce spun aici este ca, pentru ca expresia de mai sus sa aiba un sens, trebuie sa existe o intelegere, o incuviintare a acestui lucru, daca nu a tuturor - ceea ce ar fi practic imposibil -, macar a majoritatii contribuabililor. Insa, daca statul face abstractie de ei, fiindca poate sau ca sa intretina iluzia ca are alti bani decit cei pe care-i colecteaza, atunci expresia devine un nonsens. Stiu ca sint oameni care ar sustine ca, de fapt, chiar asta e solidaritatea sociala: se ia de la cei care au, fie ca vor, fie ca nu, si se da celor care (spun ca) n-au; e un fel de haiducie de stat, o tilharie legala. Similar, daca se ignora parerea ta, se poate spune ca nu exista nici o diferenta daca cineva te stringe in brate sau daca te stringe de git, mecanica gestului e aceeasi.

In fine, exista o ultima linie de aparare, una din cele mai bune dupa mintea celor care o invoca. Analisti si politicieni sofisticati, gen Victor Ponta - stralucit exponent al generatiei care ne asteapta dupa colt -, vor pretinde pur si simplu ca ei sustin aceste lucruri in calitate de social-democrati moderni si europeni, pe scurt „de stinga"; iar eu, combatindu-le, m-am demascat a fi „de dreapta", adept al capitalismului salbatic. Ca sa risipesc in doua cuvinte aceasta notiune ridicola, presupun ca se poate eticheta pozitia lor drept una de stinga, iar asta are la fel de multa importanta ca limba moderna si europeana in care ei afirma ca doi ori doi fac sapte. In viziunea acestor oameni ideologia reprezinta principiile in numele carora poti bate cimpii, directia politica in care ai permisiunea, daca nu chiar datoria sa minti.