Curat coincidenta! Dupa amanari peste amanari, reluari, evacuari din sala, proteste sau evacuari din sala ale acuzatilor, disparitii suspecte ale avocatilor apararii, audieri ale acuzarii dupa draperie, in conditii de bruiaj sonic, pana la punctul in care nici apararea, nici judecatorii nu mai intelegeau nimic - minune! Cu trei zile inaintea alegerilor legislative partiale din SUA, s-a pronuntat verdictul in dosarul Dujail, in care fostul presedinte irakian, Saddam Hussein, si alti sapte coacuzati, toti, fosti potentati ai regimului baasist, pe care acesta l-a condus pana in 2003, erau acuzati de masacrarea a 148 de civili siiti, in urma unui atentat esuat asupra convoiului prezidential, in 1982. Din momentul arestarii lui Saddam, in decembrie 2003, nimeni (nici analistii, nici opinia publica, nici aparatorii fostului presedinte) nu s-a indoit ca instanta care avea sa-l judece pe fostul lider al Bagdadului urma sa decida pedeapsa capitala. Si, probabil, exista si cvasicertitudinea ca sentinta urma sa fie executata prin spanzurare, din moment ce Saddam Hussein nu mai era considerat si tratat drept ofiter militar, ci drept un asasin oarecare. Verdictul de executie prin spanzurare, pronuntat, duminica, impotriva lui Saddam Hussein, in dosarul Dujail, a reprezentat, insa, pentru George W. Bush, inaintea legislativelor, asul de pica din maneca. La inceputul razboiului din 2003, americanii au redactat lista "celor mai cautati irakieni", sub forma originala a unui pachet de carti de joc, fiecaruia dintre "urmariti", revenindu-i o carte, in conformitate cu importanta pe care acesta o prezenta in opinia autoritatilor SUA. Evident, Saddam a fost identificat cu asul de pica. Si, dupa cum a evoluat situatia pe scena politica de la Washington, de ceva vreme, e foarte clar ca acesta era, nu ultima, ci de-a dreptul singura carte pe care putea miza George W. Bush. Mandru, purtatorul de cuvant al Casei Albe, Tony Snow, a catalogat ziua verdictului impotriva lui Saddam drept "o zi buna pentru poporul irakian" si un semn de progres in Irak. Si, bineinteles, a avut grija sa atraga atentia opiniei publice (sau, cel putin, acelei parti a opiniei publice care a avut rabdarea si naivitatea de a-l asculta), ca, in nici un caz nu ar trebui sa se faca vreo conexiune intre data pronuntarii verdictului in procesul Dujail si data legislativelor americane. Intr-adevar, asul de pica a adus taberei republicane a lui Bush - sifonata de esecuri in flux continuu pe plan intern si extern - o oarecare redresare in sondaje, in sensul unei reduceri a handicapului pe care deja il inregistra fata de Partidul Democrat, intr-un moment sensibil, in care se joaca soarta viitoarei componente a Congresului.
Daca Bush si-a inchipuit ca da marea lovitura dirijand pronuntarea, chiar in plina febra electorala, a condamnarii lui Saddam, s-a cam hazardat. Cele mai multe mari publicatii europene au sesizat smecheria si au denuntat-o ca atare, aratand ca a fost vorba, mai degraba de un succes al presedintelui american, decat al poporului irakian. De fapt, ce ar mai avea Bush de spus, dupa ce a epuizat stocul de lozinci privind lupta pentru securitatea nationala si internationala? Ar mai avea de spus doar ca dictatorul Saddam Hussein a fost pedepsit de justitie asa cum merita si ca familiile si apropiatii celor 148 de morti de la Dujail vor putea trai usurate. Nu ne putem astepta de la Bush sa explice si cine va fi facut raspunzator pentru cei peste 655.000 de irakieni morti de la invazia americano-britanica din 20 martie 2003, si pentru cei peste 2750 de militari americani ucisi pe frontul irakian. Majoritatea, niste copii, care s-au trezit luptand intr-un razboi care nu este al lor; este razboiul lui Bush. Pentru o cauza cu care nu au nimic de a face; este cauza lui Bush.
Iar acum, Geoge W. Bush e multumit ca a obtinut, exact la momentul potrivit, un streang pentru Saddam Hussein. De data aceasta, nici macar "fiul sau, Brutus", Tony Blair, nu l-a mai sustinut. De aceasta data, premierul britanic si-a calcat peste obiceiuri, peste retineri, si a afirmat ca nu poate fi de acord cu pedeapsa cu moartea, indiferent despre cine ar fi vorba. E foarte putin probabil ca Bush sa se fi asteptat la o asemenea reactie si e foarte interesant de urmarit care vor fi reactiile Casei Albe fata de 10 Downing Street dupa acest comentariu al lui Blair.
De altfel, nici Uniunea Europeana, nici Consiliul Europei, nici organismele umanitare internationale nu s-au grabit sa aplaude ieftina manevra electorala de ultima secunda la care a recurs presedintele american republican. Si nici nu e nimic de aplaudat. Pentru ca trebuie luat in calcul, in primul rand, faptul ca un Irak, cu un Saddam spanzurat, sau impuscat, sau intemnitat pe viata, este, totusi, un Irak populat, care trebuie guvernat, astfel incat sa inceteze varsarile de sange. Or, spanzurandu-l pe Saddam, poti, cel mult, sa castigi cu republicanii tai, dar nu poti sa salvezi un popor.