Ieri, la Bruxelles, a avut loc o conferinta pe probleme de securitate, in seria dezbaterilor care pregatesc Summitul de la Riga. Cu speranta ca acela va fi momentul in care, presati de dezechilibrele din ce in ce mai marcate in situatia geo-politica, aliatii vor sustine o foarte interesanta linie de actiune, denumita a "parteneriatelor globale". O sansa pentru ca, asa cum spunea ministrul nostru de Externe in discursul sustinut cu aceasta ocazie, "politica de parteneriate sa poata sa duca la inlocuirea imaginii NATO ca razboinic depasit al perioadei Razboiului Rece cu cea a unui actor politico-militar si jucator in echipa, impreuna cu UE si ONU, in construirea securitatii globale". Mihai Razvan Ungureanu mai adauga o remarca, poate esentiala intr-un context in care primeaza, cel putin deocamdata, nu succesele, ci esecurile si intrebarile fara raspuns: "Scopul Aliantei nu ar trebui sa fie cel de a deveni un gardian al pacii mondiale, ci, mai degraba, principalul contribuitor euro-atlantic la stabilitatea internationala".
Foarte interesanta afirmatie. Numai ca, poate, prea diplomatic exprimata. Iar realitatea din teren nu numai ca a contrazis sau a marginalizat demersul diplomatic, dar a si creat un context la care, dupa cum se vede, structurile de securitate fie se adapteaza foarte greu, fie incearca sa supravietuiasca prin vechile metode, adica adaugand mereu forte suplimentare la cele deja existente in speranta de a controla situatia.
Pledoaria reprezentantului Romaniei este in favoarea dezvoltarii experientei "Parteneriatului pentru Pace" prin atragerea in sistem a unor "parteneri globali" care sa poata permite o actiune pe masura, accentul nefiind preponderent pe zona directa militara ci, mai degraba, inspre zona complexa a interventiilor umanitare sau a sustinerii constructiei democratice. Se pleaca de la o realitate absolut incontestabila: in perioada imediat dupa caderea Cortinei de Fier, "Parteneriatul pentru Pace"(PfP) a fost o experienta nu numai de succes pe planul deschiderii politice a NATO, ci si una foarte necesara din punct de vedere tehnic. PfP a fost anticamera prin care au trecut si s-au pregatit responsabilii cu politica de aparare din viitoarele tari membre NATO, dar si, pentru foarte multi militari, contactul nemijlocit cu modul de operare, regulamentele si metodele de asigurare a inter-operabilitatii la nivelul aliatilor.
Numai ca PfP a corespuns unei perioade de entuziasm. De deschidere a portilor, fara rezerve. Cand au inceput sa apara rezervele? Odata cu aparitia certitudinilor asupra costurilor integrarii economice (si nu numai) in structurile occidentale. Si, apoi, exact in aceeasi masura. Cand au inceput sa se numere beneficiile. Si asta n-a mai fost deloc o discutie despre teoria implantarii democratiei si structurilor sale specifice. Absolut deloc, caci realitatea din teren a aratat ca poate evolua, la inceput paralel, apoi, pur si simplu, impotriva a ceea ce fusese prezentat ca "interesele majore de securitate ale constructiei europene".
Exemplul situatiei din Republica Moldova este suficient de elocvent, in masura in care vorbim despre un membru PfP. In teoria jocului, cel putin asa cum era ea expusa la mijlocul anilor '90, acest tip de apartenenta urma sa fie o prima mare garantie de securitate pentru natiunea respectiva, din moment ce, in momentul unei situatii de criza, se puteau organiza consultari in cadrul Parteneriatului. Cu urmarea logica a sesizarii, fie si informale, a Consiliului Aliantei. Si, mai departe, a exercitarii a ceea ce inseamna enorma putere de presiune a statelor membre NATO. Din nefericire pentru prestigiul operational al PfP, referendumul lui Smirnov s-a desfasurat fara probleme, certificand astfel o situatie atipica si cu mari riscuri. Fie si numai de a fi invocata ca precendent in alte state membre PfP. Si PfP ce-a facut? Ce-ar fi putut sa faca in afara de comunicate de presa?
Pe de alta parte, misiunea din Afganistan este acum, la inceputul iernii, intr-o faza in care numai o foarte importanta suplimentare de personal si mijloace poate preveni ca intreaga parte de sud sa fie recuperata de fortele talibane. Este previzibil ca aliatilor li se vor cere mai multe trupe. Si, la fel de previzibila este lipsa lor de entuziasm.
Si atunci, care este valoarea viitoarelor parteneriate globale? Aici, ministrul Ungureanu poate sa aiba dreptate cand cere diversificarea formulelor de parteneriat in functie de misiuni intr-un nou tip de demers, pro-activ. Si, poate cel mai interesant argument dintre toate, este apelul la gasirea unor formule de sustinere financiara mai suple, implicand posibilitatea atragerii unor fonduri externe, prin cuplarea unor actiuni cu ONU sau UE. Trebuie insa definit foarte clar, mai ales privind din perspectiva interesului romanesc, contextul in care se va purta aceasta discutie. Cine si cum va defini modul in care sunt echilibrate, pentru fiecare tara in parte, beneficiile politice (si numai) decurgand din participarea la asemenea actiuni? Pentru noi, lectia irakiana, inclusiv straniul episod Munaf, ar trebui sa arate ca entuziasmul necompensat prin beneficii poate sa aiba o durata relativ scurta de existenta.
NATO este o alianta politico-militara care-si redefineste acum existenta si, in consecinta, tipurile de misiuni. Ar fi extrem de neplacut sa aflam ca discutia s-ar face doar la nivelul unui "war game" si nu va comporta o foarte limpede reevaluare a repartizarii beneficiilor politico-militare. In mod egal, pentru parteneri egali. Din pacate, acesta s-ar putea sa fie nivelul cel mai greu de atins in mod real. Numai ca doar atunci, si numai astfel, vom putea discuta despre o noua credibilitate pentru PfP si aliantele cu partenerii globali ai aliantei. Cu alte cuvinte, sa nu globalizam dorinte, ci oferte...
P.S. Tot ieri, tot la Bruxelles, o alta reuniune cu participarea unor mari personalitati a fost dedicata nevoii urgente de transformarea ONU. Nu este deloc o intamplare...