Pictorii, care sambata ocupasera strazile si parcurile lustruite de neobisnuita lumina cereasca pentru a surprinde aceasta lumina pe panze, se uitau la propriile lor panze, se uitau la propriile lor pensule, se uitau la propriile lor vopsele si nu stiau ce sa faca, avandu-le in fata ochilor sau in maini. Duceau la guri pensula cu vopseaua in amestec argintiu, ce sugera trecuta zi de lumina opulenta, si nu-si puteau da seama ce se intampla cu buzele, cu limba, cu saliva. Nu mai aveau notiunile de bine si rau, de gustos si dezgustator.
Politistii nu mai tineau minte de ce se afla in mijlocul strazilor, in hainele lor prost calcate, din moment ce isi uitasera toate reflexele. Nici chipiul nu-si mai avea locul lui pe cap.
Rostul Universului si samanta Universului se pierdusera pentru ca se pierduse memoria care le pastra intr-o relatie arhetipala de cauza si efect.
Nimeni nu mai saluta pe nimeni, nimeni nu mai stia ca exista salut. Ce era si ce e acela salut?
Dintr-o data, catre pranz, locuitorii si-au dat seama ca nu stiu sa-si miste picioarele, s-au pravalit in pamant, au inceput sa se tarasca, au inceput sa infiga degetele in pamant sau sa zgarie piatra.
Insasi regularitatea privirii s-a pierdut. Ochii se miscau independent unul de altul.
Auzul a supradimensionat si a subdimensionat zgomotele. Fiecare cuvant ce aparea intamplator in fata acestor oameni se prabusea ca un zgomot ordinar peste urechi.
In parc, fanfara s-a adunat degeaba.
Oamenii au inceput sa se loveasca intre ei cu instrumentele la care, pana ieri, cantasera. Nu numai ca nu mai stiau muzica, pe care o daruiau urbei de ani si ani, dar nu mai stiau ca exista urbe, nu mai stiau ca exista instrumente muzicale, nu mai stiau ca ei sunt muzicanti, nu-si aduceau aminte ce cauta ei acolo, din moment ce dimineata inca se aflau in paturile din casele lor, despre care nu mai stiau ca sunt casele lor si ca sunt case, iar acum, imbracati care cum nimerise, dar cei mai multi inveliti in paturi sau cu pijamale pe ei, nu stiau cum si de ce ajunsesera aici. Si se temeau ca vor afla si ceilalti ca ei nu mai stiu ce au de facut si cine sunt.
Dar nici ceilalti nu stiau. Nu mai stiau, nu mai tineau minte de ce se adunasera atata amar de vreme (si se aflau si acum aci) muzicantii din fanfara orasului.
Unii coborasera pe scari pe care pana atunci nici nu le observasera, in salturi dezarticulate si care se adanceau in uitare, pe masura ce se trezeau din somnul care inca ii mai lega de realitate, ajungeau in fata automobilelor parcate langa blocuri si nu mai aveau notiunea elementara a deschiderii usii, a punerii cheii in contact si a pornirii automobilului. Se uitau la roti si se mirau ce sunt.
Primavara aberanta isi facuse datoria. O secunda de comotie cerebrala a intregului Univers impinsese toate fiintele inapoi, departe, in preistorie. Parca venise toamna in acea dimineata de primavara, trista ei culoare de nota de plata mahmura din aceasta duminica a uitarii de dupa sambata primaverii trufase.
Nu numai oamenii, ci si cainii, pisicile, caii, vitele, soarecii, gazele isi pierdusera coeziunea, coerenta, reflexele. Nisipul din lumina infecta treptat partea de fiinta inca vie a orasului.
Prea se bucurasera ieri.
Prea prelungisera noaptea sarbatorii.
Prea vuisera berariile si prea vibrasera scenele in aer liber.
Prea sarisera broastele in lacuri, gonite de navala indragostitilor de pe maluri, care nu mai dadeau voie nimanui, decat propriilor lor patimi, sa locuiasca in preajma apei.
Prea era totul mai mult ca perfect ieri, ca sa nu apara acum acest impozit in amnezie, aceasta dezarticulare a masinariei din orasul lor, a masinariei din tara, a masinariei din lume. Parca un criminal asteptase dupa colt si lovise in moalele capului pe ingerul pazitor al locului.