Va vine sa credeti?! ""Liceenii"" au implinit saptamana trecuta 20 de ani, iar dupa o stationare destul de lunga si nedorita, trenul ""directoarei"" Cristinei Deleanu a luat-o din loc
cu si mai mare viteza.

Cristina Deleanu a deschis cu un zambet usa ""Casei cu povesti"", cum i se spune casei ei si a lui Eugen Cristea. Ne urcam in tren. Fara fluier, fara semnal. ""Viata e urata si rea. Le-am spus-o si studentilor mei. Sincer. Fara ocolisuri, fara sa le vand iluzii.

La orice pas ne pandeste un necaz sau un neajuns. De noi insa depinde cum trecem peste ele si ne facem existenta frumoasa. Eu am trecut prin momente dificile in ultimii ani, cand «niste oameni», nici n-are rost sa le dau numele, au jucat pe tabla de sah existenta mea in Teatrul National, de pilda. Prin urmare,
atunci cand sirul evenimentelor depinde de pofta si prostia unora care se pretind a fi oameni de cultura, linistea caminului este esentiala. Echilibrul de acasa m-a ajutat sa trec peste toate. Dar nu a fost mereu asa.""

SCHIMBAREA... ""Cand am plecat la Iasi, in a€™62, voiam sa joc tot. Am ajuns acolo dintr-o intamplare. Initial, noi toti, intreaga promotie, voiam sa plecam in masa la proaspat infiintata sectie romana a teatrului din Targu-Mures. Profesorul nostru, George Carabin, ne sustinea. Dar la ultimele noastre examene au venit directori de teatru din toata tara ca sa-si aleaga actori. Pe mine si pe Cuchi Gheorghiu ne-au luat la Teatrul «Vasile Alecsandri» din Iasi. Schimbare de destin... Dar atunci n-am realizat asta."" Dupa cinci ani de teatru la Iasi s-a urcat in trenul de Bucuresti. La propriu. ""N-a fost un moment foarte fericit atunci"", marturiseste doamna Cristina Deleanu, ""mai ales ca motive personale ma impingeau sa fac asta. Iar faptul ca n-am putut sa dau concurs decat la Teatrul de Regiune «Barbu Delavrancea» n-a facut situatia defel mai usoara. Dar macar ii aveam alaturi pe Silviu Stanculescu, Jorj Voicu, Anda Caropol, Ion Marinescu, Adina Popescu, Dorina Lazar. Am rezistat acolo pana in a€™69. Apoi teatrul s-a desfiintat si s-a mutat la Giurgiu. Unii dintre colegi au plecat. Eu am zis nu. Aveam deja familie, o casa. Literalmente, ne chinuisem sa jucam, mai mult in turneu prin toate comunele din zona, in niste conditii oribile, in fata unui public care manca seminte si asculta radio in timpul spectacolului. Lucrurile astea te si intaresc. Dar dupa toate astea sa dau Bucurestiul pe Giurgiu?"".