Corespondentul sarb al lui Caragiale, Branislav Nusici, se bucura de o faima universala mult mai mare decat cea a satiricului roman. Cu toate acestea, Branislav Nusici e un scriitor mai slab decat Caragiale si, mai ales, mai putin profund decat grecul nostru. In mod paradoxal, Nusici e prea social, prea foiletonist pentru ca piesele sale, aduse pe scandura scenei, sa atinga universalitatea.

S-a spus despre Caragiale ca e un mare satiric. Un satiric al Romaniei burgheze. Aici se cer totusi unele nuantari. Interpretarile din ultimele decenii aduc in discutie o noua dimensiune a creatiei sale: rautatea fata de realitatile romanesti, funciarmente de mahala. Proza si teatrul marelui scriitor surprind o societate in care urbanitatea e inca un ideal. Caragiale n-a plecat la Berlin din nevoia de a trai mai bine. Asa cum il dezvaluie Corespondenta, autoexilatul era fascinat de Germania. Tara in care gaseste urbanitatea absenta din Romania. Branislav Nusici n-atinge rautatea scriitorului nostru. Unele schite, mai ales cele cu subiecte din razboi, mizeaza pe duiosie, pe sentimentele dragute, pitite in fiecare din noi. Cele mai interesante mi se par textele despre anii de scoala, timp care, pare-se, e condamnat sa cada sub taisul sarcasmului. Interesante ni se par si satirele sale, desi - sinceri sa fim - prea amintesc pamfletul, productie tipica omului indignat. Acestea apeleaza la unul dintre ticurile preferate ale satiricilor: descrierea marilor aglomeratii. Cu toate acestea, Caragiale ramane net superior lui Branislav Nusici.

Caragiale trebuie raportat insa si la alti satirici. La Gogol, de exemplu. Fata de scriitorul rus, satiricul nostru tradeaza o slabiciune de fond: absenta universului comic. Caragiale n-are o viziune hazlie asupra lumii. Gogol, de exemplu, vede comic in orice: in iubire, in personaje, in mesele de la han, in roata briscei. Pentru el, nu exista element al universului inconjurator care sa nu starneasca risul. Adevaratul, marele scriitor satiric, cel de tip gogolian e, inainte de toate, autorul unei intelegeri comice asupra lumii. Tot ce atinge el se preface, instantaneu si pentru totdeauna, in comedie. Caragiale nu are acest talent.

Citeste si:

DL GOE, RESCRIS. Sa luam de exemplu ""Domnul Goe..."" Prea multe pagini de proza banala pentru sclipirea hazlie care este relatia: copil rasfatat - maturi care rasfata. O coca imensa si inutila de dragul unei singure bucati de roscova. ""Domnul Goe..."" rescrisa de Gogol s-ar infatisa mult diferit. Controlorul, de exemplu, figura stearsa in schita lui Caragiale, ar fi un personaj extrem de hazliu: beat, cu cozorocul cazut pe frunte, cu uniforma botita. Fara nici un haz sant si alte personaje: tinerii din compartiment, birjarul din Gara de Nord. Statia din urbea X si trenul sunt normale in schita scriitorului nostru. La Gogol ar fi fost un exemplu de aiureala romaneasca. Trenul vine la timp. Gogol ar fi facut sa aiba intarziere. Si ar fi gasit si explicatia: in dreptul statiei Lisesti, cativa sateni au tras, ca de obicei, semnalul de alarma, oprind vagonul exact in dreptul gradinii lor, sa se poata sui cu un vitel. Caragiale se multumeste sa noteze ca trenul era plin. Gogol ar descris cu lux de amanunte aglomeratia. Una mai mult decat comica. Pe o bancheta sedeau doi insi care tineau in brate, pe rand, un
curcan nervos. La Gogol, domnul Goe nu s-ar inchide in WC din greseala, ca-n Caragiale, ci pentru ca manerul toaletei, furat de cineva, de un navetist, fusese inlocuit cu o bucata de sarma. Si asa mai departe.

De ce n-a facut Caragiale o astfel de satira? Sa fi fost Romania de atunci un mecanism nemtesc, bine pus la punct? Nu cred. Cred mai degraba ca marele nostru scriitor n-avea, spre deosebire de Gogol, o viziune asupra Romaniei ca univers hranitor de comic. O Romanie in care pana si lebedele sunt hazlii. De aproape un secol se pune problema depasirii lui Caragiale de catre un scriitor satiric. Va reusi asta doar cel care va surprinde Romania cu ochiul lui Gogol. Ochiul unui satiric profund nefericit ca
s-a nascut in aceasta tara.

NIMIC NU SE PIERDE