Unul din spectacolele foarte comentate ale Teatrului National din Bucuresti e Burghezul gentilom.

Piesa lui Moliere a intrat pe mana nu stiu caror binevoitori, care au rescris-o in maniera damboviteana, astfel ca montarea se cheama ""dupa Moli""re"". In teatru, cazul in care clasicii sunt ""adaptati"" de tot felul de anonimi e frecvent. Cand o neghiobie e mare, lumea presupune o motivatie la fel de mare, dar discreta: stie precis cineva de ce se intampla asa, are cineva o responsabilitate pentru asta, exista undeva o pricina superioara, raspunde cineva in fata unei autoritati pentru sacrilegiu... Ca e un sacrilegiu, e neindoielnic. Opera Don Giovanni de Mozart a suportat cele mai nastrusnice regii, insa de partitura nu a cutezat sa se atinga nimeni.

Ceea ce ar fi o mare eroare in muzica sau in pictura de patrimoniu universal pare ingaduit in teatru. Am vazut, tot in Bucuresti, afisul unei premiere unde, printre ""prelucrati"" se afla si Shakespeare. Si numai ca textul
sublimului Will era coborat la capriciile unui scrib de serviciu de-al teatrului, dar numele veleitarului, care se credea nascut pentru a-l rescrie pe Shakespeare, figura cu litere de-o palma in partea de sus a afisului.

Ca sa realizam viciul de fond al unui astfel de tratament, trebuie sa ne imaginam ca un muzeograf, care organizeaza o expozitie cu tablouri de Rembrandt, le cioparteste, le repicteaza, le intoarce cu susu-n jos, amesteca bucatile, iar in final isi trece numele in catalog, cu precizarea ""un montaj original de XYZ dupa Rembrandt"". Daca socotiti ca un excentric va fi indraznit totusi un asemenea exercitiu suprarealist in Occident, sa ne imaginam ca la Muzeul nostru de Arta e prezentat un ghiveci cu tablouri de Luchian, prelucrate de un nauc din elite cu foarfeca si aracetul. In cazul Rembrandt ar iesi un scandal mondial, in cazul Luchian, doar unul national. In lumea teatrului se gasesc destui partizani ai ""adaptarilor"" care-mi pot raspunde ca, in toata lumea, clasicii suporta frecvent aduceri la contemporaneitate. E adevarat, insa nicaieri aceste adjudecari de circumstanta n-au devenit mai respectate decat textul original. N-am vazut spectacolul de la Teatrul National si nici nu-l voi vedea, fiindca ar insemna
sa accept un tip de esec intelectual sacralizat drept adaptare moderna. Teatrul National nu si-ar permite un astfel de vizavi cu piesele lui Caragiale, dar, Dumnezeu stie de ce, se simte dezlegat la un abuz, cu acelea ale lui Moli""re. De aici pana la o premiera ""dupa Hamlet"", cu muzica lui Adrian copilul minune, nu mai e decat un pas.