In jurnalul sau de calatorie de la 1856, baroana Aloyse de Carlowitz ne-a lasat una dintre cele mai frumoase descrieri ale palpitantei treceri prin Portile de Fier. ""Printre stanci, alergau vuiete inspaimantatoare, gemete tanguitoare, strigate ascutite, in mijlocul carora in zadar ar fi incercat o voce omeneasca sa fie auzita. Ne aflam la foarte mica distanta de locul in care apa si piatra se inclestau intr-o lupta inversunata, cand marinarii nostri tacuti facura un semn care, desi indemna la atentie, inspira groaza: «Iata Portile de Fier!». Barca se cufunda in haos, parand sa caute refugiu pe malul sarb. Atunci, seful echipajului, trecand la timona, schimba brusc directia barcii, indreptand-o spre o platforma miscatoare, acoperita cu spuma alba, in mijlocul careia se deschideau, ici colo, vartejuri intunecate. Printre ele se ridicau stanci mai inalte sau mai scunde, pandind vasul nostru, asa cum pandeste tigrul pe calatorul imprudent care s-a aventurat in desertul unde el este singurul stapan.

SALAMANDRE IN FLACARI. Vaslasii s-au oprit, dar aceasta oprire era ingrijoratoare. Carmaciul, ghemuit in spatele sefului, intindea bratele spre timona, dar nu indraznea sa o atinga, dandu-si seama ca o conducea o mana mai priceputa ca a lui. Singur pilotul era fericit, o fericire inexplicabila, ca a salamandrei in mijlocul flacarilor (...)

Barca noastra aluneca in mijlocul acestor vartejuri, stanci, bulboane si inainta cu repeziciune pe marginea unei multimi de cascade inguste, separate intre ele de niste roci diforme, ca niste socluri imaginare pentru gigantii impietriti, care-si intindeau mainile fantastice deasupra cascadelor.

Citeste si:

Ai fi zis ca, sub acest aspect ingrozitor, si-au pastrat capacitatea de a vorbi, asa cum se vorbeste doar in Infern. Vocile neclare, care urlau, suierau, gemeau in jurul nostru, se contopeau intr-un zgomot inspaimantator atat de puternic, incat nici douazeci de salve de tun nu s-ar fi auzit (...)

ARIPI DE MONSTRI. Vasul nostru nu mai plutea, ci zbura parca purtat pe aripile monstrilor marini, ce pareau sa-si fi dat intalnire aici, pentru a respira si a da afara apa inghitita, transformand-o intr-o spuma inofensiva si fara vlaga. Intre gurile lor cascate se inaltau stanci rotunde, plate, ascutite, atat de apropiate, incat parea posibil sa cobori pe ele, ca pe o scara, pana in adancul prapastiei ce se ghicea fara sa se vada, fiindca lumina nu putea patrunde acolo, iar intunericul peste care uneori alunecau raze razlete de soare reusea sa faca din trecerea Portilor de Fier o adevarata coborare in Infern. Deodata, asa cum prevazuse ghidul de la Muntele Alion, barca noastra a inceput sa se legene bland pe o panza intinsa de apa usor agitata, indreptandu-se spre o incantatoare insulita, numita Balmid (azi, disparuta - n.r.). Stancile, mandre ca opusesera Dunarii o bariera de netrecut, s-au retras in spatele ei, grupate spre malul sarb, coborand pana la poalele Carpatilor si lasand in voia apelor invingatoare campiile fertile ale Valahiei."".