Sunt grele infrangerile pentru sportivi. Fie ca joaca in curtea scolii, pe tapsan sau pe marile arene, pierderea unui meci nu poate fi o bucurie. Sportul este insa de multe ori de o cruzime salbatica. Sau soarta. Asa a fost secunda abisala in care Nicolita a impins usor, elegant, mingea in propria poarta. Daca era un autogol dintr-o mare inclestare, sub presiunea galacticilor lui Real, faptul se trecea la intamplari cu ghinion. Rostogolirea criminala, implacabila, data cu incetinitorul spre linia alba a portii, ne-a lasat timp sa imploram cerul ca sa produca o minune. Parca mingea se si ducea tot mai incet, tot mai incet spre ghilotina de var. Nicolita, prabusit in iarba, plangea ca un copil. Un monument de durere. De fapt, Jardel chiar este un copil adoptat de intreaga Romanie. Cand intri pe poarta cea mare a fotbalului si faci saltul de la islazul din Faurei in templul Bernabeu, asta este deja povestea frumoasa a sportului. Cand gloria este aproape si milioane de oameni te privesc si iti prevestesc o cariera de mare jucator, destinul poate fi si necrutator.

Secunda de dezastru nu trebuie, draga Nicolita, sa te inmoaie in crezul tau. O stea poate pali pentru o noapte, dar a doua zi rasare din nou. Am suferit si noi alaturi de tine, si asta sper sa te intareasca. Esti precum copilul nostru drag, ajutat acum la necaz. Nu uita ca fotbalul este un joc, iar meciurile nu sunt razboaie. Cand Nistelrooy, celebrul tau adversar, a ratat un penalty - cum rar se vede la Madrid - , cred ca a vrut si el sa-ti alunge astfel durerea.

Priveste sus, Nicolita! Durerea secundei de cosmar trebuie sa fie vama trecerii de la copilarie la barbatie. Sus capul, Nicolita!