In comuna Cetate, pe malul Dunarii, a existat in perioada dinainte de primul razboi mondial si pana dupa cel de al doilea un port de cereale care era intrecut doar de cel de la Braila. Negustori din toata Europa veneau pe Dunare cu vapoarele si cumparau graul si porumbul romanesc. Si datorita portului de la Cetate, Romania isi dobandise numele de Granarul Europei.

Un boier pe nume Barbu Druga care isi avea mosia in satul doljean a avut inspirata idee de a-si face port. Imediat, corabii de pe tot continentul au inceput sa sufoce micutul port al lui Druga. Dupa 1900, Carol I s-a gandit sa relanseze portul de la Cetate, mai ales ca locatia aleasa de boier fusese umpluta de aluviunile aduse de fluviu si navele acostau cu greutate. La cateva sute de metri in aval de locul danelor boierului, autoritatile romanesti au reusit sa inalte un port cu 35 de dane. A fost inaugurat in 1904. Batranii satului isi amintesc si acum cat de infloritoare era comuna lor dupa construirea portului. Era un adevarat furnicar pe malul Dunarii. Forfota creata de peste 300 de muncitori ce incarcau si descarcau saci se amesteca cu zgomotul carelor cu grane care blocau ulitele comunei. Simpli docheri de atunci, care-si rupeau spatele zi-lumina carand grane, devenisera unii dintre cei mai instariti oameni ai locului. Trei ani de munca in port le asigurau bani cat sa-si ridice din temelii o gospodarie. Ion Frumuselu, nepotul unuia dintre docherii din perioada interbelica, ne-a condus printre ruinele de acum ale fostului port. Ajuns intr-un loc unde abia se mai vad temeliile unui ceva, parca vede fostele magazii de aproape 15 metri inaltime. Parea ca pot incapea aici granele intregii Oltenii. ""Au fost constructii solide facute de nemti. Aici era capitania, vama, serviciul hidrologic, pichetul de graniceri, cantina, iar acolo era un WC de ultima generatie pentru acea perioada"", spune omul care a apucat in copilarie momentul de cotitura pentru port. Venirea comunistilor a paralizat activitatea portului. Constantin Ototoc, un batran de 83 de ani, singurul docher in viata pe care l-am gasit in comuna Cetate, a trait si marirea, si decaderea punctului comercial. ""Erau granele cat casa, mergeam in port prin grau si porumb pana la genunchi"", isi aminteste batranelul maruntel care a muncit acolo pana in 1984. El este ultimul docher. A fost muncitor al unui port in care nu se mai intampla nimic. Oamenii din sat spun ca nu mai exista om mai cinstit si mai harnic decat nea Costica. ""Nu a disparut nici cel mai mic lucru din port, iar cladirile erau mereu ingrijite, chiar daca nea Costica era singurul care mai lucra. Daca vedea o crapatura cat de mica, imediat o repara"", il lauda consatenii.

Dupa cel de al doilea razboi mondial s-a mai oprit la Cetate din cand in cand cate o nava. Dar nu cu grau auriu. Cu piatra. Chiar daca la un moment dat nu mai venea nici macar un vaporas pe acolo, omul ingrijea portul cu migala. ""Nu avea voie un fir de iarba sa creasca pe cheu"", zice cu autoritate. Acum in port mai sunt doar cladirile. Ce mai mare - fosta capitaniei - a fost cumparata in urma cu cativa ani de Mircea Dinescu.

Administratia Porturilor Dunarii Fluviale are la Cetate o cladire roz-bombon, aparent proaspat renovata. Are lacatul pus. Cei care trec prin port stiu ca nu prea mai vine nimeni pe la sediul cat o casa cu doua camere. Sau mai vine cate unul beat si trage un chef strasnic de se duce vestea pana-n sat.