Dunarea s-a aliat cu tovarasii, in anii in care Occidentul mustea a libertate. In 1968, cateva sate dintre Turnu
Severin si Orsova au disparut; lacul de acumulare de la Portile de Fier le-a semnat condamnarea la moarte.

Strada Rascoala din 1907, asfaltata intr-o noapte, cand Miron Mitrea, ministrul, era asteptat in vizita de lucru, te duce din Schela Cladovei, cartier vechi al Severinului, spre Schela Noua. De pe sosea faci la dreapta, treci pe langa o biserica si ajungi pe bulevard. Bulevardul Varciorova. Un drum prafuit de tara, brazdat pe mijloc de o bucata de pamant arid, tot numai uscaturi. O scoala, un butic, case mai aratoase, mai pribegite, toate inghesuite pe bulevardul satesc si pe cele cateva strazi ce-l intersecteaza, intr-o lume departe, si totusi atat de aproape de civilizatul Severin. In Cartierul Schela Noua, pe locurile unde odata erau terenurile CAP-ului, locuiesc stramutatii. Cei care la sfarsitul anilor a€™60 au fost goniti din satul Varciorova si de prin altele cateva pentru a face loc apelor Dunarii, crescute odata cu inaltarea Portilor de Fier. Cam 200 de oameni traiesc in Schela Noua. Desi au trecut aproape 40 de ani, multi dintre ei nu s-au impacat nici acum cu gandul ca aici este casa lor.

DEZRADACINAREA. ""Nu m-am obisnuit deloc. Mi se pare ca stau cu chirie."" Florica Ursu a fost condamnta la 39 de ani sa plece din casa parinteasca de la Varciorova, de pe malul Voditei. Are 78 de ani si sufletul ii plange dupa locurile in care a copilarit. Si-a lasat sotul la Bucuresti, prin anii a€™50, impinsa de dorul de a trai in satul natal. ""Stateam langa Manastirea Vodita. Acolo"", spune, transpusa, parca, in universul copilariei, ""ma sculam in cantec de privighetori, ma culcam in cantec de privighetori"". Numara pe degete, de parca ar inventaria zilele petrecute intr-o lume ce ""era ca-n basme"". ""Casa cu etaj, imbracata in verdeata. Dar, mama, toate s-au dus.... Am trait aici. M-am indobitocit. Nu ai cu cine sa stai de vorba"", se plange doamna Florica. Retraieste, povestind, chinul stramutarii din 1968. Era singura, lucra la Orsova si ""organele de la stramutari"" au amenintat-o ca, daca nu se grabeste cu abandonarea casei parintesti, ""baga buldozerul"". A fost nevoita sa plece, si-a luat toata mobila si a dat-o, in mare parte, pe la altii, uneori pentru o pereche de rate. Restul a pastrat in casa de acum, de pe Bulevardul Var-ciorova. O casa ascunsa in spatele unui gard de verdeata, cu o curte marisoara in spate, cu cateva camere ce, marturiseste, nu au mai fost zugravite de vreo 20 de ani. Un veritabil anticariat. Intre altele, un ditamai aparat de radio rusesc, pe lampi.

DE LA ORAS LA SAT. La vremea stramutarii, doamna Florica a trait un an prin baraci. Isi aminteste cosmarul acelei perioade cand, noaptea, dupa serviciu, trebuia sa vina la locul unde urma sa-i fie noua gospodarie. ""A fost ca in Baragan. Au batut, asa, un tarus, au masurat si au zis: «Aici va faceti casa»."" I-au platit pentru pamantul pierdut la Varciorova 1,25 lei pe metrul patrat. La Schela Noua a cumparat cu 2 lei si ceva. E necajita ca locul unde au fost stramutati nu a pastrat numele satului. Dar, mai ales, e foarte suparata pe vecinii care au uitat ca-s varcioroveni. Daca ii intrebi, isi spun ""locuitori ai Schelei Noi"". Cand, de fapt, ""noi nu avem nimic, mama, comun cu Schela. Doar nu s-a mutat Schela sa ii zica Schela Noua. Ma deranjeaza..."". Se intoarce cu nostalgie in timp si spune ca Varciorova a fost o comuna de renume mondial. Acolo era granita cu Austro-Ungaria. ""Pe la 1916 era ca un oras. Cei de la Orsova veneau sa faca cumparaturi aici. Exista vama. Si gara. Nici Bucurestiul nu avea pe atunci gara."" Duce, e limpede, dorul Varciorovei. Nu a mai fost acolo de cativa ani. Nu mai poate. Se misca greu, sprijinindu-se intr-un baston. Iar casa asta, in care se simte ca o chiriasa, ar cam vrea sa o vanda. O vedea ce face apoi.