Comunismul este una din cele mai grave boli...

Andrei Bodiu, unul din autorii de profunda luciditate si informatie ai generatiei '90, aduce in prezentul literar romanesc prin poeziile, eseurile si proza pe care le scrie, un plus de valoare, acceptandu-si conditia de scriitor cu acea amara seninatate si resemnare ironica, ce mai anima din cand in cand lumea noastra scriitoriceasca. Fata de multi alti confrati care-si privesc zilnic chipul imbatranit inainte de vreme, de singuratate si saracie, Andrei Bodiu are avantajul unei trude universitare, care-i imblanzeste probabil multe orgolii si-l face sa traiasca in lumea fascinanta a formarii spirituale. Ar putea sa scrie mult, foarte mult despre viata lui de student, despre panda Securitatii (al carei subiect a fost de atatea ori), despre miracolul, dar si vitregiile unor prietenii, ar putea sa priveasca inapoi cu manie, pe buna dreptate, incredintat ca n-a existat boala mai grava, de care sa fi fost atinsa omenirea, ca numitul comunism. Andrei Bodiu, insa, nu este un resentimentar zgomotos. El isi vede mai departe cu har de scrisul lui, convins fiind ca intalnirile care i-au schimbat destinul nu sunt intamplatoare. Totul este sa-ti aduci din cand in cand aminte de ele.
Andrei Bodiu, cum este privit scriitorul in lumea de azi?
Scriitorul in lumea de azi e privit in fel si chip. Din punctul meu de vedere el continua sa fie un privilegiat pentru ca a fost inzestrat si a stiut sa se inzestreze cu darul de a descoperi lumea pentru ceilalti. Scriitorul adevarat este, intotdeauna, in avangarda societatii in care traieste. El are, cred, si astazi ca intotdeauna, un rol esential in talmacirea momentului in care a ajuns fiinta omeneasca. Striviti sub presiunea evenimentelor suntem inclinati sa-i acordam scriitorului un rol prea modest. El are, poate, un rol secundar, dar si avantajul, din aceasta pozitie, de a vedea lumea mai bine decat actantii ei principali. Mai departe, cred ca scriitorul, si scriitorul roman, e privit cum merita.
Mai precis?
Am sa spun aici o poveste pe care mi-a relatat-o dramaturgul Radu Macrinici. Pe vremea cand era prim-minstru, Adrian Nastase s-a dus la Asociatia Scriitorilor din Bucuresti sa inmaneze niste premii. Politicianul a dat premiile dupa care a stat de vorba cu scriitorii. A aflat, ce probabil se astepta, ca scriitorii vor bani. A si alocat, de la guvern, un miliard de lei pentru ca scriitorii sa publice carti. Cererea insa imi spunea Radu Macrinici era facuta de pe pozitia milogului. Scriitorii "s-au plans", scriitorii s-au umilit ca sa primeasca bani de la guvern. Cum sa nu-i fi dispretuit in sinea lui Adrian Nastase pe niste oameni care, desi au atuul unei profesiuni nobile, se gudurau pe langa el.
Mai mult decat umilinta cred, ca a fost o fireasca, irepresibila dorinta de-a publica.
Demnitatea breslei este esentiala. Daca esti demn, valorezi, in mod cert, mai mult decat daca esti in stare sa te umilesti pentru bani. Din acest punct de vedere sunt convins ca Uniunea Scriitorilor, al carei membru nu sunt, a castigat in demnitate prin alegerea ca presedinte a lui Nicolae Manolescu.
Baia-Mare, Timisoara, Brasov, trei orase importante in existenta ta. Ce inseamna fiecare din ele pentru tine?
De Baia Mare ma leaga copilaria si faptul ca, nascandu-ma intr-o familie de ingineri, tata, doctor in metale rare, era conferentiar, mama era profesoara la un Grup scolar, am avut, cand eram mic, cam tot ce mi-am dorit, inclusiv o biblioteca mare, cu carti foarte bune, pe care la inceput le rupeam, apoi am incercat sa le citesc. Din 1973 sunt brasovean si ma consider brasovean. Legatura mea sentimentala cu Brasovul e in directa legatura cu experienta mea culturala. Aici am facut scoli bune, generala la 12, liceul la liceul devenit astazi Colegiul "Unirea". Licean fiind, am fost coleg de clasa cu Simona Popescu, Marius Oprea, Sorin (Adam) Matei, Caludiu Secasiu. Caius Dobrescu era cu un mai mic decat noi. In clasa a XI-a l-am cunoscut pe Alexandru Musina, omul care a avut un rol esential in devenirea mea ca om si scriitor. In clasa a XI am citit impreuna cu ceilalti colegi ai mei din ceea ce e cunoscut astazi ca "Grupul de la Brasov", Simona Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea si subsemnatul, la Cenaclul de Luni. Pentru mine experienta de atunci a ramas de neuitat. A urmat episodul cu facultatea la Timisoara, unde am scris mai departe poezie, unde am citit in cenacluri si am cunoscut oameni deosebiti: Livius Ciocarlie, Cornel Ungureanu, Adriana Babeti, Mircea Mihaies. Am devenit prieten bun cu Viorel Marineasa, un om si un prozator exceptional, de asemenea cu Daniel Vighi. Am fost beneficiarul generozitatii lui Vasile (Bazil) Popovici, care ma mai chema in garsoniera lui si a sotiei, sa discutam si sa ma hraneasca. Am devenit prieten cu Kuki, Carol Sebastian, astazi. Am avut profesori foarte buni si-mi face placere sa-l amintesc aici pe domnul Iosif Cheie, care a fost si indrumatorul meu de doctorat, pe profesorii mei de limba romana, pe profesorii mei de engelza: Pia Branzeu, Mariana Popa sau Ada Parlog. Partea intunecata a lucrurilor, ne aflam totusi, in al doilea cincinal al anilor '80, a constituit-o faptul ca incepand cu 1985 si pana mi-am terminat studiile, am fost urmarit de Securitate. Am fost supus in repetate randuri la presiuni psihice, am fost ameninatat in repetate randuri ca voi fi dat afara din facultate. Pentru mama, care dupa moartea tatalui meu in 1982, a crescut singura patru copii, grija s-a amplificat. Traind apasarea cumplita a acelor zile, luni si ani nu pot decat sa fiu recunoscator celor care si-au jertfit viata pentru ca astazi sa fim liberi. Si iarasi, retraind acei ani, voi ramane cat voi trai un adversar inversunat al comunismului pe care-l consider o boala devastatoare. Am prins deci anii cand exceptionalii scriitori de expresie germana nascuti in Banat, Hertha Muller, William Totok, Richard Wagner luau calea Germaniei. Singurul cu care am stat atunci de vorba, naiv, pentru ca am facut-o chiar in fata Universitatii, a fost William Totok. Faptul e consemnat in dosarul cu pricina. Si eu, ca toti prietenii mei, i-am admirat pe "nemti" pentru directetea si angajarea mesajului lor poetic. Antologia "Vant potrivit pana la tare", tradusa din lirica lor, a reprezentat un reper esential al biografiei mele literare. Timisoara amalgama spatiile unde se putea respira: cenaclul Pavel Dan, cenaclul Orizont, cenaclul Casei Universitarilor, superbele ei, mai ales vara, berarii, cu presiunea cotidiana a regimului totalitar. Universitatea era deschisa in timpul iernii intre 8 si 16 dupa-amiaza, pentru economia de curent. In plus, era plina de panouri cu figura cuplului Ceausescu si cu "realizarili". In camin era de multe ori foarte frig, la cantina mancarea era proasta. Imi amintesc si acum coastele de oaie de pe care se scurgeau tot felul de pieliti si zoaiele in care ne bagam mainile cand eram de serviciu la cantina. Imi amintesc si acum cotlecioarele care erau taiate pentru a ajunge pe masa tovarasului Rector. Iarta-ma Iolanda Malamen, dar nu pot sa rup Timisoara culturala de aceea a existentei mele de zi cu zi acolo. In timpul studentiei am continuat sa-mi vizitez din masuratii bani pe care-mi trimitea mama si din ce mai faceam in plus vanzand tigari, pantaloni facuti de un coleg sau facand meditatii, prietenii care frecventau, atunci, cenaclul "Universitas", condus de Mircea Martin. La "Universitas" era o atmosfera buna in care noi ne-am pastrat identitatea de grup. Pe noi ne interesa o poezie "cu realul" cum spunea prietenul meu Caius Dobrescu, in timp ce ceilalti, chiar autori de calitate fiind, erau mai "evazivi", mai putin angajati. De altfel angajarea din poezie i-a dus pe prietenii mei spre ceea ce Securitatea "a dezvoltat" drept lotul Caius Dobrescu. Caius, Sorin Matei, Marius Oprea si alti prieteni au fost anchetati dur de Securitate, prmii doi fiind batuti crunt, iar Oprea scapand de bataie doar prin niste circumstante norocoase. Interesant este ca dosarele noastre nu interfereaza. Al meu tine de episodul Timisoara, ale lor sunt inca invaluite intr-o stranie ceata. Vreau sa spun, fara echivoc ca, de exemplu, Caius nu si-a citit decat dosarul de urmarire de cand era profesor la Fagaras. Lui Oprea i s-a raspuns ca nu are (sic!) dosar s.a.m.d.
Ai reusit totusi sa debutezi.
Paralel sau la suprafata sociala, am reusit sa debutez in revista "Dialog" de la Iasi cu patru scurte poeme, cu sprijinul direct al lui Andrei Corbea si al lui Ion Bogdan Lefter. De altfel, Andrei Corbea, Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu au fost oamenii care m-au ajutat in devenirea mea poetica. I-as adauga aici pe Viorel Marineasa editorul primelor mele doua carti, pe Calin Vlasie, editorul celei de-a treia si al romanului Bulevardul Eroilor, pe Gheorghe Craciun care mi-a fost, de multe ori, sfetnic literar. Toate cartile mele, inclusiv prima a grupului, Pauza de respiratie, au aparut dupa Revolutie. Cand am vrut sa publicam , la Litera, volumul nostru colectiv un tovaras de acolo le-a spus lui Caius si Simonei ca poezia noastra nu e buna pentru ca n-are metafore. Asa, fara metafore, am reusit sa publicam cartea grupului abia dupa decembrie 1989. Dupa 1990, Alexandru Musina m-a adus redactor la prima serie a revistei "Interval" care a fost intrerupta in 1992. Am reluat revista ca redactor sef in 1997 si am condus-o pana in 2004, cand n-am mai editat-o din varii motive. La Brasov am participat nu numai la fondarea revistei dar si la aceea a unei institutii, Facultatea de Litere, care a plecat cu 35 de studenti pentru a ajunge acum la 1200. Am fost multa vreme baiatul bun la toate si poate de aceea in 2000 am fost ales sef de catedra.
Iar in 2004, decan.
Constructia nu e finita pentru ca, desi avem mai multe specializari si masterate, n-avem conducerea de doctorat. Am depus insa dosarul pentru a primi acest drept si sunt convins ca, avand in vedere ce reprezinta scoala noastra astazi, vom obtine acest drept. Vezi, din nou, Iolanda, ca nu pot rupe viata de arta mea.
Mi se pare firesc sa nu poti face asta.
Spre deosebire de alti autori care se simt secatuiti de viata in Universitate, eu gasesc aici o lume "ca lumea" si despre ea am scris poeme in Studii pe viata si pe moarte si-am scris si-un roman, Bulevardul Eroilor. Poate ca reusesc asta si pentru ca m-am angajat "trup si suflet" pentru reusita acestei facultati care este alaturi de Adriana, sotia mea, de Tudor, baiatul nostru, de familia mea, in general, si de scris, pe primul loc al existentei mele.
Are literatura in general si un grad de inutilitate?
Doar literatura veleitarilor e inutila, doar maculatura podusa de tot felul e diletanti. Si,pana la urma, nici ea nu e inutila daca-i face bine si placere omului care-o scrie. Dar doar pentru el. Literatura buna si scriitorul bun participa la efortul de intelegere si infrumusetare a lumii. Astfel, literatura e utila in cel mai inalt grad. Dupa mine, cei care nu citesc literatura au un mare handicap. Poate ca, pentru moment, societatea romaneasca arata ca una in care cu cat esti mai necitit, cu atat esti mai admirat. Asta e valabil doar pe termene foarte scurte. Niciodata indivizii neslefuiti prin lectura n-au ajuns la nivelul aspiratiilor lor. Interjectiile or fi admirate ele de cei asemeni cu tine, dar mai departe si mai sus nu te pot duce nicicum. Si asta este disperant pentru multi.
La ce participa literatura, Andrei Bodiu?
Literatura participa in mod esential la slefuirea omului, la nuantarea si imbogatirea gandirii lui. De aceea, repet, ea e utila, extrem de utila.
Este poezia de astazi o cursa contra cronometru?
Da, in masura in care literatura e viata si viata. Eu, unul, cred in poezia directa, concreta, in poezia vietii de zi cu zi, pentru ca sunt convins ca experienta biografica este esentiala in a vorbi despre temele fundamentale ale omului. A spune simplu lucruri extrem de complicate, a pune simplu intrebari esentiale mi se pare autentica menire a mea ca poet.
Intelege poetul mai mult decat alti creatori? Dezleaga mai multe taine?
In realitatea de zi cu zi, cu simtul sau special, poetul poate intelege si transmite pentru ceilalti lucruri pe care acestia nu le vad si nu le inteleg. "Taine" pentru multi, acestea sunt lucrurile pe care poetul le vede si intelege. De aceea cred ca raspunsul la frecventa intrebare privind viata si moartea poeziei pe pamant nu poate fi decat acela ca poezia nu va muri niciodata.. Chiar daca poate suna pretentios, cred ca poezia e continuta in tot ce inseamna lume si ea nu poate muri decat o data cu aceasta.
Ai facut profetii in indelungata "meserie" de poet?
Ca sa mai schimbam tonul, am profetit, e drept, tarziu, dar nu dupa finala, ca Italia va lua titlul mondial. Am profetit, cu disperare, ca "Epoca de Aur" a lui Ceasca se va duce dracului. In rest, nu-mi aduc aminte sa mai fi "profetit" ceva. Nu poti fi poet "profet" cand te crezi poet "profet".
"Poetul traieste in esec, dar este suveran in singuratatea sa", spune Schopenhauer.
Poetul traieste in esec sau cu o "eterna" constiinta a esecului, in sensul in care n-am auzit de nici un poet mare care sa spuna, singur, despre el ca e un poet mare. Poetul valoros se teme de aprecierile excesive pentru ca ele sunt in stare sa-l adoarma, sa-l anestezieze, sa-l determine sa scrie prost. Si nu se teme de critici pentru ca acestea il starnesc si-l ambitioneaza. Asta in relatie cu ceilalti. In sine, poetul traieste sub umbra esecului ca forma de maxima, ultima autoexigenta. In sens existential, marii romantici, si Eminescu printre ei, au trait cu extraordinara forta esecul de a nu mai putea exprima lumea in Totalitatea ei. In ce priveste "poetul suveran in singuratatea lui", asta se potriveste geniului damnat, romantic dar si conditiei dintotdeauna a artistului. In plus, cred ca toti oamenii sunt, in epoca noastra postindustriala, "suverani in singuratatea lor".
In epoca noastra, cum spui, a fi numai cu tine insuti este un lucru la care tanjim.
Uneori cred, mai ales dincolo de masca sociala, ca e reconfortant intr-adevar, sa fii singur cu tine insuti. Acela e timpul lecturii.
Este ceva de dispretuit in lumea literara din care faci parte?
A dispretui lumea din care faci parte e ca si cum te-ai dispretui pe tine. Sigur, sunt lucruri care ma enerveaza. De exemplu, criticii literari sau oamenii de litere care dau sentinte cartilor fara sa le citeasca. Apoi, excesul de politica literara. Spun excesul, pentru ca de politica literara n-ai cum sa scapi. Dincolo de ce vede publicul se duce, in campul cultural, o lupta acerba pentru putere : pentru conservarea ei, pentru dobandirea ei. Atat de acerba e "batalia" asta ca se ajunge la jocul cu mijloace urate: deprecierea superioara a "adversarului" care n-are acces la "mierea" televiziunii sau in paginile marilor ziare, atacul la persoana fara nici un fel de argumente in afara argumentului ca "tu", cel care iti simti pozitia periclitata, esti o autoritate mediatica. In lumea literara si, mai larg, culturala romaneasca exista o crasa lipsa de fair-play, care deriva tocmai din lupta pentru putere despre care scriam. Daca n-ar fi lupta pentru putere, care inseamna prestigiu si bani, poate ca lumea literara nu ar fi doar mai relaxata, ci ar putea sa nu se inece in suc propriu. Din pacate, o multime de energii sunt irosite in a sugruma orice alternativa posibila de pe pozitiile celui care nu mai are nimic cu pamantenii, ci isi negociaza deja nemurirea. Ma mai enerveaza rasfatul unor scriitori valorosi si vizibili care se considera marginali si se plang de... lipsa de vizibilitate. Pentru mine, om din interior, asta nu este decat o tactica de culpabilizare a tuturor. Si atunci, cu "tactica plangerii", scriitorul respectiv e chemat la rampa ca sa nu mai fie frustrat. Ar trebui sa ma enerveze ca viata noastra literara e centrata puternic pe ce se intampla in Bucuresti.
Da, este un lucru care poate duce incet, spre mediocrizarea vietii literare.
Dar nu cred ca intr-o tara cu traditiile Romaniei acest lucru se poate schimba usor. Volens-nolens, cum spuneam si in alta parte, jocurile literare si ierarhiile se fac la Bucuresti. Daca locuiesti oriunde altundeva decat acolo trebuie sa fii cu adevarat un scriitor foarte bun ca sa fii cu adevarat bagat in seama. Trebuie sa fii si propriul tau manager pentru a sti cum sa fii prezent, fara ca lumea literara, fapt iar important la nord de Dunare, sa te vada. Ma mai enerveaza, dar asta e valabil nu numai pentru spatiul literar, lipsa de memorie si greutatea cu care ne amintim faptele bune sau rele ale inaintasilor.
Ea nu se mai numeste uitare, ci memorie ingrata, defecta si, nu stiu de ce, am impresia ca este o caracteristica a noastra.
Nu stiu daca asta e un sindrom romanesc, Ghica scria deja despre el, dar asta arata ca traim intr-o cultura fragila si superficiala. Si ma mai enerveaza excesul de afect din literele noastre. Se iubeste si se uraste cu patima, dar se citeste mai putin.
Cum mai este reprezentat sacrul in literatura momentului?
Exista doua curente opuse. Pe de o parte se practica o resacralizare prin poezie. De multe ori aceasta este insa goala si vana. Anumiti poeti, atei pe vremea comunismului, si-au descoperit "fibra mistica". Si de aici au ajuns in plina febra mistica. N-as spune ca nu avem poeti care exprima o autentica tensiune a relatiei cu Dumnezeu, imi vin in minte acum Ioan Moldovan si Magda Carneci, dar numarul cel mai mare e al celor care au descoperit religiozitatea ca moda. La polul opus sunt desacralizatorii de profesie, la fel de excesivi ca si "poetii religiosi". Cred ca orice cuvant isi afla locul in poezie, dar nu cred ca el poate fi exprimat oriunde. Cu atat mai mult cu cat, dupa parerea mea, violenta verbala in poezie e direct proportionala cu lipsa de talent. Si mai cred ca poezia descopera sacrul si printr-un dialog implicit, nu neaparat deschis cu Dumnezeu.
Cat de departe este postmodernismul de aspiratiile secolului al XIX-lea?
Depinde de care parte a secolului. Daca ne gandim la prima jumatate, europeana, nu romaneasca, a secolului XIX, ea este una a iluziilor si deziluziilor romantice. A doua jumatate naste literatura realista si apoi naturalista in proza, si modernismul in poezie. Sigur ca, fata de momentele respective postmodernismul fragmentarist si integrator, "vesel" si sceptic, exprima diferente clare. Pe de alta parte, asa cum secolul XIX avea sensibiliatea lui, si secolul XXI o are pe a sa. Nelinistea, intrebarile, talentul, cultura sunt atribute ale scriitorului care trec, vorba poetului, "peste mode si timp". Din acest punct de vedere exista, cred, anumite lucruri care-i leaga pe scriitorii autentici, indiferent de epoca in care au trait si traiesc. Eu cred ca postmodernismul e, la fel ca si curentele din secolul XIX, un curent a carui clasicizare face ca si perspectivele critice si teoretice sa se schimbe.
Poate fi socotit postmodernismul o joaca?
Eu unul nu cred ca postmodernismul e doar spuma, doar joaca, doar superficialitate. El are scriitorii sai autentici care sunt si vor deveni tot mai vizibili in timp.
Satisfactii si nemultumiri legate de activitatea ta universitara?
M-ai prins chiar in mijlocul admiterii la Facultatea de Litere a Universitatii "Transilvania" unde predau si unde sunt decan. Ce ma nemultumeste acum, la aceasta admitere pe dosar la care am ajuns dupa ce pana anul trecut am dat concurs, este ca tinerii de 19-20 de ani sunt, multi, "anexe" ale parintilor. O domnisoara care nu citise ca lumea listele m-a si intrebat: "si eu ce-i spun acuma mamei?". Altii vin si spun, la inscriere: "ne inscriem la litere si la drept". Lipsa de autonomie a unor oameni deja maturi mi se pare foarte grava. Cand se vor dezmetici singuri, infruntand viata, care nu e deloc o joaca, multi dintre acesti tineri vor avea un handicap. Constat ca in loc sa creasca gradul de independenta al elevilor-candidati, acestia sunt tinuti sub aripa ca niste persoane imature, incapabile sa-si gestioneze propriile existente.
Cum califici sistemul de invatamant superior?
Sistemul de invatamant superior e tot mai dur. Volumul de munca a crescut exponential an de an. In universitati se simte ca ne integram sau ca macar incercam sa ne integram in Europa. Cel putin volumul de munca al profesorului, care implica partea didactica, partea stiintifica si partea administrativa, e tot mai solicitant.
Mai este si problema acuta a salariilor.
Probabil ca se va ajunge si la salarii diferentiate si atunci orice decan va putea spune exact cat si de ce merita fiecare cat merita. Sigur ca pentru mine, care sunt in primul rand scriitor, ideea ca trebuie sa ma ocup de banii facultatii este un pic stresanta. Pe de alta parte, draga Iolanda Malamen, cred ca toti scriitorii romani au si un loc de munca si o a doua meserie, meseria de pe urma careia, de fapt, traiesc. Daca gresesc, corecteaza-ma tu!
Nu gresesti de loc, ba mai mult, adaug la asta inca ceva, ce spunea cu mult umor un confrate: "scriitorul roman este singurul din lumea asta care este fericit ca nu e remunerat pentru munca lui" (citez aproximativ din memorie).
Eu am noroc pentru ca imi place meseria mea, am visat cand nu se putea visa, in vremea lui Nea Nita, ca voi fi universitar, tin foarte mult la studentii nostri si privesc succesele lor in viata ca pe propriile mele realizari. Poate faptul ca am reusit sa pornim, cu acordul universitatii brasovene, in 1990, de la zero, o facultate care-si cladeste un nume si un renume, m-a facut sa nu iau calea Capitalei noastre dragi. Aici au predat si predau, de la inceput, Alexandru Musina, Gheorghe Craciun si Ovidiu Moceanu. Aici predau, tot din primii ani, Caius Dobrescu si Mihaela Gheorghe. Aici au predat vreme indelungata Al. Cistelecan si Cornel Moraru. Aici continua sa predea Virgil Podoaba si Romulus Bucur, precum si Ruxandra Ivancescu. Sunt coleg de catedra si cu Mihai Ignat, precum si cu mai tinerii si deja cunoscutii Adrian Lacatus, Rodica Ilie si Georgeta Moarcas. De cate ori simt ca se pravale indatoririle peste mine ma gandesc ca sunt, totusi, un mare norocos. Daca nu ar fi fost Revolutia as fi fost in cel mai bun caz profesor acolo unde am inceput, la Apata. Sigur ca nici asta nu ar fi fost, pana la urma, o catastrofa dar, profesional, ar fi fost mult mai putin.
"Omul de geniu are nervii solizi. Copilul ii are subrezi" (Baudelaire). Parafrazand, putem spune: "scriitorul roman are nervii solizi". Am dreptate?
Scriitorul de azi trebuie sa aiba nervii solizi. Scriitorul de azi traieste sub o presiune uriasa, generata de ce vrei tu: intensitatea muncii, bombardamentul informatiilor, viteza cu care evolueaza lumea. De aceea, mai ales, cred ca scriitorul de azi trebuie sa fie o constiinta de o luciditate maxima. Sigur, exista si varianta retragerii. Dar cine se retreage trebuie sa aiba, prozaic, dar adevarat, din ce sa traiasca. Iar pentru a trai se munceste, pe stil nou, pana dai in branci. Mai poti incerca sa gasesti un loc caldut si prost platit unde sa-ti vezi de scris. Dar unde-or mai fi locurile astea?
Inca nu le-am aflat.
La "tatucul stat" se munceste, cel putin in universitati, tot mai mult. Cine mai prinde azi o sinecura e boierul boierilor. Scriitorul trebuie sa-si cantareasca si sa-si organizeze timpul cum nu-si imagina ca se va intampla. A-ti organiza timpul este, in sine, o chestiune pentru care-ti trebuie "nervi solizi". Pe de alta parte, ritumul lumii noastre este unul,cum sa-l numesc, cam intolerant. Daca intri in el bine, daca te excluzi poti pierde perceptia vietii care palpita. Si, in aceste conditii de "ritm, viteza", ca sa citez un avangardist, scriitorul trebuie sa aiba taria sa faca si pasul inapoi pentru a avea distanta necesara viziunii. Nu-i dispretuiesc si nu-i consider neaparat slabi pe autorii care-si gasesc refugiul in viciu. La o adica, unde sa te ascunzi?
Chiar asa, unde?
Depinde insa ce vrei. Daca vrei sa fii in ritmul lumii, viciul nu este un sprijin. Daca vrei sa explorezi fiinta ta deformata de viciu poti sa o faci si poate fi interesant. Dar cati au reusit asta fara a deveni redundanti?
Nu foarte multi si de regula au sfarsit tragic.
Imi vine acum in minte Sub vulcan al lui Malcom Lowrry si, de la noi, impresionantul scurt jurnal al lui Virgil Mazilescu.
Andrei Bodiu, nu de mult, operatori ai unor televiziuni focalizau un fragment dintr-o "turnatorie" care te viza. Era vorba de studentia ta timisoreana. semnatarul (daca putem spune asta), era un bun prieten, pe care l-ai amintit in acest dialog. Stiai lucrul asta mai de mult? Ti se pare un fapt (ne)semnificativ in momentul de fata?
Intre 1985 si 1988, aproape toata studentia, am fost urmarit de Securiate. Eram un tanar poet rebel, scolit intr-o familie cu o biblioteca mare si cu adevarate preocupari intelectuale. In clasa a XI-a l-am cunoscut pe Alexandru Musina, un poet cu o minte stralucita, cu o cultura enciclopedica si cu o intelegere a lumii, inclusiv a celei politice, absolut remarcabila. Pentru mine, intalnirea cu el a fost decisiva. La fel cum decisiva a fost atmosfera din clasa noastra de la "Unirea" si prietenia cu Caius, Simona si Marius. Am facut aceasta paranteza pentru a arata ca atunci cand am ajuns la filologia timisoreana imi formasem un punct de vedere si exprimam, cu naivitate, pareri despre dezastrul in care traiam. Asta m-a costat o urmarire in care, ca intr-o plasa de paianjen, au fost prinsi colegii mei de camera si de camin. Totul a pornit de la un informator cu numele conspirativ Dan, care m-a turnat intruna, ajungand chiar sa inventeze lucruri despre mine. De exemplu, cand am vazut un meci Danemarca-URSS, omul a scris ca "Bodiu a spus ca decat sa tina cu comunistii, mai bine tine cu nazistii" adica cu nemtii. Asa ceva n-as fi spus niciodata pentru ca a considera Germania federala a anilor '80 o tara nazista era aberant. Sa revin. Am fost tinut sub presiune toata studentia. Colegii mei de camin pe care Securitatea ii convertise in informatori veneau, unii, sa-mi spuna ca sunt urmarit si ca voi fi dat afara din facultate. Daca-ti arat dosarul meu vei vedea ce mecanism complex studia viata si preocuparile unui june poet revoltat. Aici vreau sa fac o paranteza. Colegul si prietenul meu Carol Sebastian, pe care Securitatea l-a constrans sa devina informator, spune intr-un interviu ca si eu injuram regimul asa, spune el, "cum faceam toti". Problema era ca, de fapt, erau foarte putini cei care injurau. Majoritatea se conforma cu o voiosie incredibila. Se intra pe capete in partid, se activa cu sete in ASC pentru bonificatia de 50% la medie si altele ca astea. Ca el, Cuchi, intelegea ce se intampla este altceva. Dar majoritatea colegilor din universitate erau, de fapt, foarte cuminti. Am trait sub presiune mai mica sau mai mare toata facultatea. Am avut o singura solutie, mi-am vazut de carte si am luat note mari. Cand m-am intalnit cu securistul numarul 1 al dosarului meu, in 1988, mi-a spus asa: "crezi ca daca voiam sa vorbim cu profesorii sa-ti dea note mici, nu puteam?". Nu stiu daca puteau, dar la unul dintre examene, pe care mi-l amintesc perfect, sunt convins ca au vorbit cu profesorul sa ne arda, pe mine si pe o colega, la nota.
Cand mi-am citit dosarul, in 2002 am fost emotionat. Am reusit sa-mi dau seama inca de atunci cine sunt "actantii" principali ai dosarului meu. Asa cum iti spuneam la inceput, comunismul este una dintre cele mai grave boli prin care a trecut omenirea. Voi lupta din rasputeri si cu toate mijloacele sa nu mai revenim la nici o forma de totalitarism.
Ar trebui scriitorul roman sa se implice mai mult in politica?
Da, ar trebui sa se implice mai mult. Din pacate am ratat, la inceputul anilor '90, o sansa extraordinara, Partidul Aliantei Civice. Sunt insa din ce in ce mai convins, faptele vorbesc, ca PAC-ul nu s-a surpat doar datorita imaturitatii noastre, imi amintesc ca si eu eram dintre cei care doreau iesirea din Conventia Democrata, ci si pentru ca a fost bine intesat de tot felul de agenti ai Securitatii care au avut misiunea "sa-l sfatuiasca" pe Nicolae Manolescu, astfel incat sa-l izoleze.

---

Despre autor: