Avem ce povesti. Ei merita!

stiu ce inseamna sa ratezi un rol, ce inseamna sa refuzi un rol sau sa ai o seara mai putin reusita, dar sa pierzi un prieten este irecuperabil. Acel rol despre care tu insuti sau altii spun ca l-ai zbarcit poate fi recuperat, iar daca esti bun si puternic, cu siguranta recuperezi.
Dar cand pleaca de langa tine cineva foarte drag, toata puterea pe care o ai iti cade in sale si in genunchi si te indoaie. Nu vreau ca asta sa fie un articol lacrimogen, dar sinceritatea nu-mi da voie sa nu spun lucrurilor pe nume. Unii folosesc cuvantul intamplator, dar asa ceva niciodata nu este intamplator. In meserie se poate folosi acest cuvant, dar in viata, cand ceva de care nu te poti feri iti ataca sufletul, nu mai poti vorbi de intamplare. De unde si inevitabilul. Din punctul asta de vedere am avut un an cumplit (n-as vrea sa va acaparez atentia cu astfel de povestiri ale mele, dar sunt foarte multi colegi de-ai mei, foarte multi, care traiesc cel putin aceleasi sentimente pe care eu incerc sa vi le impartasesc). Cumplit pentru ca au plecat de langa mine trei foarte buni prieteni, trei foarte mari artisti, unul regizor si ceilalti doi actori. De ce ma apuc sa pun pe hartie aceste vorbe, pentru ca, intr-adevar, in sufletul meu, in primul rand de om si pe urma artist, usor-usor apar mici gaurele care sper sa nu devina prea curand cratere. Foarte multa lume o sa spuna ca viata merge inaine, adevarat merge inainte cu povesti noi, cu oameni noi, dar care niciodata, dar niciodata nu pot inlocui ce a fost si chiar ce este.

---

Despre autor: