Schizofrenie de primavara

A fost prima senzatie in legatura cu poezia lui Adrian Chivu: ca am auzit-o undeva, ca am scris chiar eu asa. Iar aici ma opresc din asemenea consideratii, tocmai pentru ca tipul are real talent, pe cind eu n-am avut niciodata. Ramine totusi sentimentul regretabil ca un poet talentat scrie la indemnul impulsiv al virstei si al "paradisurilor artificiale" (dintre care, intotdeauna, cel mai artificial este chiar esecul in dragoste), fara a-si lucra poemele, fara a le filtra rational. Bineinteles, toti vrem, la o anumita virsta, sa scriem un Howl, sa aruncam inspre lume un tipat in acelasi timp plin de incrincenare, protest si echilibru "artistic". Nu ne reuseste intotdeauna. Unora, niciodata
Adrian Chivu izbuteste un lucru, dupa mine, exceptional: scrie un intreg volum (un lung "sonet" schizofrenic) pe o tema veche de cind lumea - dezamagirea in dragoste - fara a cadea in penibil, fara a plictisi, fara a se repeta (prea mult) si fara a utiliza, decit de doua sau trei ori, celebra scoborire in real, in descriptivul datator, prin contrast, de suflu liric.
Ii reusesc, astfel, citeva pasaje foarte bune, puternice, in adevaratul sonet, cel asezat sub intrebarea-lamentatie "unde esti". Nu stiu nici daca Adrian Chivu n-a vrut pur si simplu sa creioneze o obsesie de virsta, o felie de spirit, cind ne paste pe toti damnarea (in special din pricina unei femei). Nu stiu nici daca n-a vrut mai mult, insa pot spune ce mi-a placut in Sonetul schizofrenic: mi-a placut modul in care a reusit sa exagereze fara a cadea in exces, mi-a placut felul in care a dirijat excesul pina la limita foarte subtire dintre penibil si redarea exacta a disperarii, mi-a placut felul in care a stiut sa nu mimeze damnarea universala si a pus, sincer, totul pe seama unui sentiment "simplu": iubirea.

---

Despre autor: