Danut. Un omagiu

Fie-mi permis ca, dupa un sir de articole pur politice (Dumnezeu stie daca bune sau rele, corecte sau gresite: reactiile mele la ce se-ntampla in tara asta sunt de animal ranit, care stie ca a pierdut deja lupta si asteapta lovitura de gratie), sa adaug si unul pur si simplu trist, trist din cale-afara.
S-a intamplat ca in aceeasi zi sa dispara doi oameni pe care i-am cunoscut: Dan Goanta si Virgil Ierunca. Despre al doilea s-a ridicat intreaga suflare romaneasca sa scrie ca despre un erou si chiar un sfant.
Si pe buna dreptate. Bietul Danut Goanta n-a avut insa parte de evocari si discursuri. A disparut discret, asa cum a trait. Dar in ordinea subiectiva a mintii mele, el este mai important, pentru ca pe el l-am iubit. Nici un maestru intelectual, nici un idol si nici un binefacator nu pot rivaliza, in absurda si uman-prea-umana arhitectura a inimii noastre, cu prietenii din copilarie sau adolescenta, cand nu inteligenta, eruditia, reputatia aproapelui nostru contau, ci pur si simplu acea compatibilitate adanca, dezinteresata, nediscriminatorie intre doi oameni, pe care-o numim prietenie.
Cand timpul creste-n urma ta, anii devin tot mai asemanatori unii cu altii. Totusi, imi voi aminti mereu de acest 2006 ca de anul in care mi-am pierdut prietenii. Crezusem intotdeauna ca maturizarea, ""toamna vietii"", cand ai trecut de jumatatea de veac pe pamant, este epoca in care culegi roadele stradaniei tale de decenii. Poate ca e asa, dar in acest caz roadele sunt ingrozitor de amare. Azi cred ca in toamna vietii te desfrunzesti de prieteni si ramai singur si gol, cu nuielele tale intinse patetic spre cer. De pierderea unora te poti invinovati pe tine, de a altora ii invinovatesti pe ei, dar pana la urma-ti dai seama ca asta nu e deloc important. E viata pur si simplu, in care traim, parca, doar ca sa facem si sa ni se faca rau. Nu am degete la maini pentru fiecare prieten pierdut (unii vechi si la care am tinut mult) in aceasta etapa ininteligibila a vietii mele.
Dar una e sa te-ndepartezi de oamenii pe care odata i-ai iubit, stiind ca ei respira inca undeva pe lume, ca existi inca, fie si incetosat, fie si detestat, undeva in memoria lor, si alta e ca ei sa dispara-n pamant, atat de brusc, de parca pamantul s-ar fi deschis si i-ar fi inghitit. Atunci nu mai ai altceva de facut decat sa le stergi adresa din agenda si sa traiesti mai departe cu stafia lor bantuind intre peretii de os ai craniului tau.
Il stiam din adolescenta pe Danut Goanta. Si timp de trei decenii, in care s-a-ntamplat sa nu ne vedem si cate cinci-sase ani la rand, el mi-a ramas la fel de drag si apropiat ca atunci. Stateam ore-n sir acasa la el tragand muzica pe magnetofoane primitive, ascultandu-l cum povesteste, cu umorul lui englezesc ce-avea sa devina proverbial, tot soiul de lucruri haioase, discutam despre literatura americana, pentru care avea
o mare pasiune... Nu se plangea (si nimeni nu l-a auzit plangandu-se de ceva vreodata) de viata complicata pe care-o ducea inca de pe-atunci. Am cunoscut foarte putini oameni total sinceri si deschisi, pana la imprudenta, si unul dintre ei a fost Dan. El a trait toata viata cu garda jos si-a incasat-o pe masura.
Nu e intentia mea sa fac aici un ferpar, dar vreau totusi sa-i spun cititorului care nu l-a cunoscut ca Dan a fost un exceptional ziarist la BBC si aiurea, un intelectual de rasa, autor al unor articole in Dilema care-ar merita stranse in volum, dar mai ales un umorist de prima mana, care lumina pur si simplu, prin hazul lui natural, toate locurile prin care trecea. De cate ori ne-ntalneam (ultima data acum cateva luni) era pentru mine un fel de mica sarbatoare.
S-a prapadit, cu Danut Goanta, inca un om modest si cinstit,
nemeritat de lumea romaneasca, asa cum e ea azi.

---

Despre autor: